ROMÂNĂ

Croitoraşul cel viteaz

РУССКИЙ

Храбрый портняжка


Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură.

Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:

- Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun!

Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:

- Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…

Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină c-avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitoraşului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în fiecare, şi în cele din urmă spuse:

- Da, da, nu-i rău! Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta!

Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun ş-o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată şi bombănind. "Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitoraşul în sinea lui… Ş-o să-mi mai dea şi putere!"

Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug. "Nu m-ating de ea până nu dau gata vesta!" gândi croitoraşul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la droaia de muşte care moţăiau pe pereţi.

Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine.

- Hei, muştelor, da' cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi.

Dar muştele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului.

Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muşte. "Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu minte" îşi zise el. Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muşte zăceau răpuse-n faţa lui, cu picioruşele ţepene!

"Da' ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!" se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. "O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!" îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: "Şapte dintr-o lovitură!"

"Da' ce, parcă târgul ăsta al nostru, e de ajuns?" continuă croitoraşul să vorbească cu sine însuşi. "Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!" Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel…

Se socoti el ce se socoti, şi cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul, hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă.

Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar.

Nici n-apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de acolo. O scoase dintre ramuri ş-o vârî şi pe dânsa-n buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni voiniceşte la drum, şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul.

Drumul pe care-l apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitoraşul dădu peste o namilă de uriaş care privea liniştit în zare. Croitoraşul se apropie de dânsul, fără teamă, şi-i zise:

- Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi, asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii? Eu nu mă mulţumesc doar cu atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul… N-ai vrea să vii şi tu cu mine?

Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş şi n-avu decât un singur răspuns:

- Ţi-ai şi găsit cu cine să mă-nsoţesc! Cu un coate-goale ca tine!

- Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi croitoraşul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriaşului brâul.

Uriaşul citi: "Şapte dintr-o lovitură!" şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraş dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce-i stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu-l crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare.

Luă de jos un pietroi şi-l strânse în pumn, până ce începu să picure apa el.

- Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriaşul.

- Numai atât?! păru să se mire croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!

Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n pumn până ţâşni tot zerul din ea.

- Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitoraşul. Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu-i venea să creadă că fărâma asta de om are atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea drumului şi-l zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări.

- Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!

- Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pământ! Eu o să zvârl unul care n-are să se mai întoarcă niciodată…

Acestea fiind zise, croitoraşul scoase pasărea din buzunar şi-i dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că-şi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse.

- Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?! Îl cam luă peste picior croitoraşul.

- Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriaşul. Da', vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?

Îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise:

- Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure!

- Da' cum să nu, bucuros! răspunse croitoraşul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea.

Uriaşul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitoraşul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi întoarcă capul, trebui să care-n spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraş pe deasupra!

Croitoraşul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-n spinare asemenea greutate. Uriaşul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise:

- Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat…

Croitoraşul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parca l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş:

- Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă-n spate un fleac de copac ca ăsta!

Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă-n faţa unui cireş. Uriaşul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până-n dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să-l prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia.

Dar vezi ca voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriaşul îl lăsă din mână, cireşul îşi ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş.

Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Vă închipuiţi dumneavoastră că acum fu rândul uriaşului să-l ia în zeflemea!

- Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?

- Ia auzi-l ce vorbeşte! Păi, putere am câtă pofteşti! se grăbi croitoraşul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da' vorba e c-am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzii prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!

Uriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioroarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitoraşul. Atunci uriaşul încercă altceva:

- De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriaşilor, să stai acolo peste noapte.

Croitoraşul se învoi bucuros şi-l urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriaşi care stăteau roată-n jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea. Croitoraşul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: "Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în chichineaţa aia de atelier!"

Uriaşul îl duse în dreptul unui pat şi-l îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitoraşul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriaşii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriaşul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că-l sfărâmă-n două.

"De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!" se bucură uriaşul, în sinea lui.

A doua zi, în zori, uriaşii o porniră-n pădure şi nici nu-l luară în seamă pe croitoraş. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitoraşul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriaşii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să-i facă pe toţi chisăliţă, o luară la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta.

Croitoraşul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză straşnică!

După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată.

În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară-n jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: "Şapte dintr-o lovitură!"

- Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da' ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti…

Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi-şi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece.

Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraş, să stea pe-ndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea împărăţiei.

Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce-l văzu că se trezeşte. Şi-n timp ce croitoraşul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba.

- Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului!

Voinicul nostru se bucura de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum nu râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să-l pizmuiască pe voinic şi-ar fi vrut să-l ştie plecat peste mări şi ţări.

- Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, şapte dintr-o lovitură doboară…

Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea drumul din oştire.

- Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară şapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor.

Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.

Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor! Să-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.

Printr-un curtean trimise vorbă croitoraşului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el.

Curteanul îi povesti croitoraşului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriaşi, şi că blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi-i mai zise că, până atunci, oricine se-ncumetase să se apropie de ei îşi pusese viaţa-n primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriaşi, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din împărăţie.

"Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!" gândi croitoraşul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!"

Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului:

- Nici nu mai încape vorbă că mă-nvoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriaşii aceia şi-o să-i fac să-şi lase oasele în codru…

Apoi croitoraşul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui:

- Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriaşii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!

Apoi se afundă-n pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş.

Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriaşi. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitoraşul îşi umplu repede buzunarele cu pietre şi se căţără-n copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă.

Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriaşul nu simţi nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă:

- Ce te-a apucat să dai în mine?

- Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine?

Adormiră ei din nou şi croitoraşul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaş.

- Aoleu, da' asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti?

- Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaş.

Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase. Croitoraşul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaş.

- Te cam întreci cu gluma, auzi! răcni acesta, sărind în sus ca un apucat.

Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creştet şi până-n rădăcină.

Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?! Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăsnetul în aceeaşi clipă.

În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitoraşul îşi spuse în sinea lui: "Mare noroc am avut că nu l-au smuls şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul."

Trase apoi paloşul din teacă şi-l împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriaşi. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care-l aşteptau în marginea pădurii şi le zise:

- Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!

În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca mine, care doboară şapte dintr-o lovitură?

- Nu cumva te-au rănit? săriră să-l întrebe călăreţii.

- Auzi vorbă! se supără croitoraşul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr.

Călăreţii nu prea vrură să se încreadă-n spusele lui şi intrară-n adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de sânge… Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.

Croitoraşul se înfăţişă împăratului şi-i ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care-i stătea ca un ghimpe-n coastă.

- Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da' mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie!

Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine.

- Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da' asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi uriaşi… Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: şapte dintr-o lovitură dau gata!

Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitoraşul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte.

Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraş, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură.

- Uşurel! strigă voinicul nostru.

Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să-l smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron.

"Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!" se bucură croitoraşul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse peşcheş împăratului.

Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi-i ceru să săvârşească o a treia ispravă vitejească.

Înainte de-a se porni nunta, croitoraşul trebuia să-i mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi-n celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să-i stea în preajmă şi să-i dea ajutor la nevoie.

- Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitoraşul, că pentru mine asta-i o joacă de copil!

De asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistreţul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină.

De îndată ce-l zări pe croitoraş, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că l-ar fi răpus, dacă croitoraşul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-un căsuţă de vânătoare aflată-n apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuţa, se piti după ea şi-o închise tocmai în clipa când mistreţul dăduse orbeşte buzna înăuntru…

Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime.

Croitoraşul îi chemă pe vânători ca să-i aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă împăratului, care, de voie, de nevoie, trebui să-şi ţină cuvântul şi să-i dea fata şi jumătate din împărăţie.

Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că croitoraşul ajunse împărat.

Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că-l aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi zicea el aşa: "Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!" Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam.

A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraş.

Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise:

- Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea! La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, şi de îndată ce-l va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or lega fedeleş, să n-aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Iar aşa o să i se piardă urma…

Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului domnitor şi-l iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.

- Dacă aşa-i vorba, las' că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora! răspunse croitoraşul.

Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să-l vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitoraşul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească:

- Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi! Am doborât eu şapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?!

Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se-nfricoşară de moarte şi-o luară la sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici.

De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat c-a rămas croitoraşul nostru pe tronul împărătesc până la sfârşitul zilelor lui.
Жарким летним днем сидел один портняжка, скрестив ноги, на своем столе у окошка; он был в очень хорошем настроении и работал иглою что было мочи.

А тут как раз случилось, что шла баба по улице и выкрикивала: "Сливовое варенье, сливовое варенье!" Этот крик портняге очень по нутру пришелся; он выставил свою головенку в окошко и тоже крикнул: "Сюда ступай, тетка! Тут есть на твой товар покупатель."

Поднялась баба на три лестницы со своим тяжелым коробом к портняжке в каморку и должна была перед ним все горшки с вареньем выставить. Он их все осмотрел и все понюхал, и сказал наконец: "Кажись, хороша штука! А ну-ка, тетка, отвесь мне этого добра лота с четыре, а то, пожалуй, и всю четверть фунта."

Торговка, которая, судя по его зазыву, надеялась порядочно сбыть ему своего товара, отвесила ему потребное количество, однако же вышла от не го очень недовольная и с ворчанием.

"Ну, вот теперь мы это съедим во славу Божию, - весело воскликнул портняжка, - а как съедим, так и силы подкрепим." Затем достал хлеб из шкафа, откроил себе ломоть во весь каравай и намазал варенье на ломоть. "Это будет на вкус недурно, - сказал он, - да вот я только дошью сначала жилет, а потом уж и примусь за ломоть."

Положил он лакомый кусок поближе к себе, стал опять шить, но, желая поскорее шитье окончить, спешил и делал стежки все больше и больше.

А между тем запах лакомого куска почуяли мухи, которых великое множество сидело по стенам; запах их приманил, и они слетелись на кусок туча-тучей. "Эге! Вас-то кто сюда звал?" - сказал портняжка, и стал отгонять непрошеных гостей. Но мухи его языка не понимали и уговоров не слушали, и слетались к куску отовсюду. Тут уж портняжка не вытерпел, ухватил он тряпицу, насторожился: вот я, мол, ужо задам вам, да как хватит тряпицей по насевшим мухам!

Посмотрел, сосчитал и видит - семь мух насмерть убил: тут же и ноги протянули, сердешные. "Вот каков я храбрец! - сказал он и сам подивился своей удаче. - Об этом весь город должен узнать!" И тут же выкроил он себе широкий пояс, сшил его и на нем большими буквами вышил: "Единым махом семерых побивахом!"

"Да что мне город! Пусть весь свет о моем подвиге знает!" - сказал себе портняжка, и сердце забилось в нем от гордого сознания собственного мужества.

И вот портной опоясался своим поясом и задумал пуститься по белу свету, потому что его мастерская показалась ему уж слишком тесною для его удали.

Но прежде чем пуститься странствовать, стал он шарить по всему дому, не найдется ли там чего-нибудь такого, что он мог бы взять с собою в дорогу; однако же ничего не нашел, кроме творожного сыра, который и сунул на всякий случай в карман. Около ворот увидел он птицу, запутавшуюся в кустарнике, и ту сунул в карман.

А затем пустился в путь-дорогу и, так как был проворен и на ногу легок, то и не чувствовал никакой усталости от ходьбы. Дорога привела его на гору, и когда он достиг ее вершины, то увидел там великана: сидит на дороге, кругом посматривает. Портняжка прямо к нему подошел, заговорил с ним и сказал: "Здорово, товарищ! Что это ты тут сидишь, на белый свет посматриваешь? Вот я задумал по свету постранствовать, счастья попытать; так не хочешь ли ты со мною в товарищах идти?"

Великан презрительно посмотрел на портного и проговорил: "Ах ты, дрянь! Жалкая тварь!" - "А! Вот как! - ответил ему портняжка да и расстегнул верхнее платье, и показал великану свой пояс: - Ну-ка, прочти, каков я человек!" Великан прочел: "Единым махом семерых побивахом!" - подумал, что портной сразу может побить семь человек и проникся некоторым уважением к этому малышу.

Однако же он захотел его испытать; взял в руки камень да так стиснул, что из камня вода потекла. "А ну-ка, попробуй это сделать, коли ты силен!" - сказал великан. "Только и всего? - сказал портной. - Помилуй, да это у нас пустяками считается!" Выхватил из кармана творожный сыр и стиснул его вместе с камнем так, что сок на землю закапал. "Что? Небось это почище твоего будет?"

Великан и сам не знал, что ему сказать, и поверить не мог, что этот человечишка обладал такою силою.

И вот поднял великан с земли камень и швырнул его вверх с такою силою, что его едва видно стало, и сказал: "Ну-ка, ты, малявка, подкинь-ка так!" - "Недурно брошено, - сказал портной, - однако же твой камень все же на землю пал; а вот я тебе брошу камень так, что он никогда больше на землю не падет!"

Сунул руку в карман, выхватил оттуда птицу и швырнул ее в воздух. Птица, радешенька, что на свободу вырвалась, взвилась высоко-высоко и не вернулась более. "Что? Каково, товарищ?" - спросил портной. "Бросаешь ты недурно, - промолвил великан, - а вот посмотрим, можешь ли ты снести порядочную тяжесть?"

Он подвел портняжку к мощному дубу, который был срублен и лежал на земле, и сказал: "Коли ты силен, так помоги мне вытащить это дерево из леса." - "Изволь, - сказал портной, - только ты ствол-то на плечи себе взвали, а я понесу на себе сучья и ветви - ведь это, чай, потяжелее ствола будет."

Великан взвалил себе ствол дуба на плечи, а портной сел верхом на одну из ветвей, и великану, который никак не мог оглянуться назад, пришлось тащить на себе все дерево да сверх того еще и портного… А портной ехал себе на ветке, насвистывая веселую песенку: "Вот как шли наши ребята да направо из ворот," - стараясь этим выказать, что ему эта ноша - сущие пустяки.

Великан, протащил страшную тяжесть на порядочное расстояние, выбился из сил и сказал: "Слышь, я сейчас дерево сброшу!" Портной тотчас спрыгнул с ветки, ухватился за дерево обеими руками, словно бы нес его, и сказал великану: "Дивлюсь я на тебя! Ты такой верзила, а не можешь этакого дерева снести!"

Пошли они и дальше, дошли до вишневого дерева; великан ухватил его за вершину, около которой были самые зрелые ягоды, нагнул, дал портному подержать ее в руках и стал угощать его ягодами. Но у портняжки не было силенки удержать дерево за вершину, и когда великан его выпустил из рук, дерево разогнулось, и портного подбросило вверх. Когда он, однако же, без всякого вреда для себя соскочил опять с дерева на землю, великан спросил его: "Что это? Ужели у тебя нет силы даже и этот хлыст в руках удержать?" - "Не в силе тут дело! - смело отвечал портняжка. - Это сущий пустяк для того, кто семерых побивает! А я захотел прыгнуть через дерево, потому видел, что охотники стреляли в кусты под деревом. Попробуй-ка ты прыгнуть по-моему!" Великан попробовал прыгнуть, а все же через дерево перепрыгнуть не мог и повис на ветвях его, так что и тут портняжка одержал над ним верх.

Великан сказал: "Коли ты уж такой храбрец, так ступай со мной в нашу пещеру и переночуй у нас!" Портняжка согласился и последовал за ним.

Пришли они в пещеру и увидел портняжка там около огня еще и других великанов, и у каждого в руках было по жареному барану, которых они уплетали.

Портняжка осмотрелся кругом и подумал: "Да, тут попросторнее, чем у меня в мастерской." Великан указал ему на кровать и сказал: "Ложись на ней да, выспись хорошенько." Но портняжке была та кровать чересчур велика; он и не подумал лечь на нее, а залез себе в угол.

В самую полночь великан, думая, что портняжка спит уже крепким сном, поднялся со своей постели, взял большой железный лом и одним ударом перешиб кровать пополам, и думал, что он из этой малявки и дух вышиб вон.

Ранешенько утром великаны направились в лес, а о портняжке и думать забыли; а он тут как тут, выходит, посвистывает. Великаны перепугались - им показалось, что он их теперь всех перебьет, и разбежались кто куда.

А портняжка пошел себе своею дорогою, куда глаза глядят. Долго шел он и пришел наконец во двор королевского дворца, и так как он порядком поутомился, то растянулся на траве и заснул.

Во время его сна подошли к нему люди из королевской челяди, осмотрели его со всех сторон и прочли у него на поясе надпись: "Единым махом семерых побивахом."

"Э-э, - сказали они, - да на какую же потребу этот богатырь сюда пожаловал в мирное время? Ведь надо полагать, что это не простой человек." Пошли и доложили королю, и выразили при этом такое мнение, что на случай войны этот, пришелец мог бы очень и очень пригодиться и что отпускать его ни под каким видом не след.

Королю этот совет пришелся по нутру, и он послал к портняжке одного из своих придворных, которому и дал такое поручение: "Поди, обожди, пока он выспится, и когда проснется, предложи ему поступить в мое войско на службу."

Посланный стал около спящего незнакомца, обождал, пока тот начал потягиваться и наконец продрал глаза, тогда он передал ему то, что поручил передать король. "Вот-вот, я для этого-то и пришел сюда, - отвечал придворному портняжка, - и готов поступить к королю на службу." Тут его с почестями приняли на службу, и ему отведено было особое жилье.

Все ратники королевские были очень недовольны прибытием портняжки и желали от души, чтобы он провалился в тридевятое царство. "Чего тут ждать хорошего? - говорили они между собою. - Ведь, чего доброго, коли мы с ним поссоримся да он на нас накинется, так от каждого взмаха семерых как не бывало! Где же тут нашему брату с ним тягаться?"

Тогда они решили все вместе идти к королю и просить у него об отставке. "Где уж нам, - сказали они, - выстоять рядом с таким удальцом, который одним махом семерых побивает!"

Король очень опечалился тем, что из-за этого одного он должен лишиться стольких верных слуг; он пожалел, что польстился на его службу, и стал подумывать, как бы ему от этого удальца избавиться. Однако же он не решился прямо дать ему отставку: "Чего доброго, он еще и меня убьет, и всю рать мою перебьет, да на мое место королем сядет."

Долго он так и этак дело обдумывал и придумал наконец, как ему следует действовать.

Послал король к портняжке и приказал ему сказать: "Уж коли ты такой богатырь, так я тебе вот что предложу. В одном из лесов в моем королевстве поселились два великана и огромный наносят вред своими хищениями, убийствами, опустошениями и поджогами. Никто к ним и подойти не смеет, не подвергая свою жизнь величайшей опасности. Вот если ты этих обоих великанов одолеешь и убьешь, то я отдам тебе мою единственную дочь в супруги и полкоролевства моего в приданое." При этом король предлагал, чтобы сотня всадников за ним следовала и оказывала бы ему во всем поддержку.

"Недурно бы для такого молодца, как я, - подумал портняжка, - еще и красавицу-королевну подцепить. Ну, да и полкоролевства тоже не каждый день подвертывается!"

И он послал сказать королю: "Ладно, великанов я одолею; а твоей сотни всадников мне, пожалуй, и не надобно; кто семерых одним махом побивает, тому, конечно, не могут быть страшны двое."

И вот портняжка пустился в поход, а сотня всадников за ним последовала.

Подойдя к опушке того леса, где великаны жили, он сказал своим спутникам: "Вы приостановитесь здесь, а я уж один как-нибудь с великанами управлюсь," - и шмыгнул в лес, и стал в нем осматриваться. Немного спустя он и завидел обоих великанов: они спали под деревом и храпели так, что над ними ветки колыхались.

Портняжка, не будь глуп, набил себе оба кармана каменьями и залез на то дерево, под которым спали великаны. Взобравшись туда, он сел на ветку как раз над ними и стал оттуда сбрасывать одному из них камень за камнем на грудь.

Долго не мог он добиться того, чтобы великан это почувствовал, однако все же тот проснулся, толкнул товарища и сказал: "Ты чего меня бьешь?" - "Тебе это, видно, приснилось, - отвечал тот, - я и не думал тебя бить." И опять полегли они спать.

Тогда уж портняжка сбросил камень на второго. "Это еще что? С чего ты вздумал бросаться камнями?" - "Да я вовсе и не бросаю," - отвечал первый великан и стал ворчать. Поругались они между собою, но так как оба были утомлены, то потом замолкли и опять закрыли глаза.

А портняжка опять за то же принялся: выбрал камень поувесистее да и швырнул его изо всей силы в грудь первому великану. "Ну, это уж чересчур!" - крикнул тот, вскочил, как полоумный, и так двинул своего товарища о дерево, что дерево зашаталось.

Тот не остался в долгу, и они оба пришли в такое исступление, что стали вырывать деревья с корнями и теми деревьями побивать друг друга, пока наконец оба не пали мертвые на землю.

Тут и портняжка спрыгнул с дерева. "Еще счастье, - сказал он, - что они не вырвали того дерева, на котором я сидел, а не то пришлось бы мне, как белочке, на другое перепрыгивать: ну, да мы же и проворны!" И вынул он свой меч, и нанес каждому из великанов по два хороших удара в грудь; потом вышел из леса к всадникам и сказал: "Дело сделано! Я их обоих доконал! А жаркое было дело: они деревья с корнем выворачивали и ими отбивались, да ничего не могли против меня сделать, потому что я одним махом семерых побиваю." - "И вы не ранены?" - спросили его спутники. "Все обстоит благополучно, - сказал портной, - они на мне и волоска не помяли."

Те не хотели ему верить и въехали в лес: там нашли они великанов окровавленных, а кругом них лежали вырванные с корнями деревья.

Портняжка потребовал от короля обещанной награды, а тот уже успел в своем слове раскаяться и стал придумывать, как бы ему сбыть этого удальца с рук. "Прежде чем ты получишь руку моей дочери и половину моего королевства в приданое за нею, - сказал король, - ты должен совершить еще один подвиг. В том же лесу рыщет единорог, и много от него терпим мы бед. Вот ты его и излови!" - "Одного единорога я еще менее опасаюсь, нежели двоих великанов. Семерых одним махом - вот это мое дело!"

Он взял с собою топор и веревку, направился в лес и опять-таки велел обождать на опушке тем, кому приказано было его сопровождать.

Недолго пришлось ему искать: единорог вскоре и сам вышел к нему и прямо устремился на портного, собираясь сразу пронзить его своим рогом. "Постой, постой, потише! - сказал портняжка. - Так скоро-то нельзя же!" И в то время как зверь уж совсем на него наскакивал, он проворно юркнул за дерево. Единорог со всего разбега ткнулся в дерево и так крепко всадил в его ствол свой острый рог, что не в силах был его сразу вытащить и очутился как бы на привязи. "Ну, теперь не уйдешь от меня," - сказал портняжка, обвязал веревкой единорогу шею, потом вырубил топором его рог из древесного ствола и преспокойно вывел зверя из леса и привел к королю.

Король и тут не хотел еще удостоить его обещанной награды и придумал третье условие. До свадьбы портной должен был изловить ему в лесу страшного кабана, который наносил большой вред лесу; королевские егеря должны были оказать ему в этом содействие.

"Отчего же не изловить? - сказал портняжка. - Это для нас плевое дело!" Егерей он с собой в лес не взял, и те были этому рады-радешеньки, потому что этот кабан такого нагонял на них страха, что у них отпала всякая охота за ним гоняться.

Когда кабан завидел портного, он, с пеною у рта и оскалив клыки, бросился на него, намереваясь его сшибить с ног; но наш ловкач успел вскочить в часовню, стоявшую поблизости, и из той часовни тотчас же выскочил в окошко. Кабан - за ним; а тот уже успел обежать кругом часовни и захлопнуть ее дверь; яростное животное попалось таким образом, как в западню, так как при своей толщине и неуклюжести оно никак не могло выпрыгнуть в окошко.

И вот портняжка призвал егерей, и они должны были собственными очами увидеть пойманного зверя; а наш удалец отправился к королю, и тот уж, волей или неволей, должен был наконец исполнить свое обещание и отдать ему дочь в супруги и полкоролевства в приданое.

Кабы он знал да ведал, что награждает не настоящего богатыря, а простого портняжку, ему бы это было еще тягостнее! Как бы то ни было, а свадьбу сыграли богато и не очень весело - и вот простой портной стал королем.

Несколько времени спустя молодая королева услышала однажды ночью, как ее супруг говорил во сне: "Эй, малый! Сшей мне жилет и заштопай штаны, не то попотчую тебя аршином!" Туг она догадалась, откуда ее муженек родом.

Стала она на другое утро жаловаться отцу и просила, чтобы тот избавил ее от мужа - простого портного. Король старался ее утешить и сказал: "В следующую ночь не замыкай своей спальни, мои слуги будут уж наготове, и чуть только он заснет, они войдут, свяжут его и снесут на корабль, который его увезет за море."

Королева была этим довольна, но один из оруженосцев старого короля, который слышал всю беседу и притом был очень предан молодому королю, сообщил ему об этой затее. "Ну, я с ним сумею управиться!" - сказал портняжка.

Вечерком в обычный час улегся он в постель, и жена его также. Когда, по ее предположению, он уже уснул, она поднялась, отомкнула дверь спальни и опять легла на свое место. Портняжка только прикидывался, что спит, а сам все это слышал; и вот начал он громко кричать: "Малый, сшей мне жилет и заштопай штаны, а не то я тебя попотчую аршином! Я семерых побил одним махом, двух великанов убил, единорога на веревке к королю привел, кабана изловил - так неужели же тех испугаюсь, которые там за дверьми стоят?"

Когда те услыхали эти речи портняжки, на них напал великий страх и они все бросились бежать, словно бы за ними гналась нечистая сила; и никто уж никогда не задумывал больше поднять на него руку.

Так и случилось, что наш портняжка и на всю жизнь до самой своей смерти остался королем.




Compară două limbi:













Donations are welcomed & appreciated.


Thank you for your support.