严冬时节，鹅毛一样的大雪片在天空中到处飞舞着，有一个王后坐在王宫里的一扇窗子边，正在为她的女儿做针线活儿，寒风卷着雪片飘进了窗子，乌木窗台上飘落了不少雪花。 她抬头向窗外望去，一不留神，针刺进了她的手指，红红的鲜血从针口流了出来，有三点血滴落在飘进窗子的雪花上。 她若有所思地凝视着点缀在白雪上的鲜红血滴，又看了看乌木窗台，说道："但愿我小女儿的皮肤长得白里透红，看起来就像这洁白的雪和鲜红的血一样，那么艳丽，那么骄嫩，头发长得就像这窗子的乌木一般又黑又亮！"
她的小女儿渐渐长大了，小姑娘长得水灵灵的，真是人见人爱，美丽动人。 她的皮肤真的就像雪一样的白嫩，又透着血一样的红润，头发像乌木一样的黑亮。 所以王后给她取了个名字，叫白雪公主。 但白雪公主还没有长大，她的王后妈妈就死去了。
不久，国王爸爸又娶了一个妻子。 这个王后长得非常漂亮，但她很骄傲自负，嫉妒心极强，只要听说有人比她漂亮，她都不能忍受。 她有一块魔镜，她经常走到镜子面前自我欣赏，并问道：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
这儿所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答道："是你，王后！你就是这儿最漂亮的女人。"
听到这样的话，她就会满意地笑起来。 但白雪公主慢慢地长大，并出落得越来越标致漂亮了。 到了七岁时，她长得比明媚的春光还要艳丽夺目，比王后更美丽动人。 直到有一天，王后像往常一样地去问那面魔镜时，镜子作出了这样的回答：
"王后，你是美丽漂亮的，但是白雪公主要比你更加漂亮！"
她听到了这话，心里充满了愤怒和妒忌，脸也变得苍白起来。 她叫来了一名仆人对他说："给我把白雪公主抓到大森林里去，我再也不希望看到她了。"仆人把白雪公主带走了。 在森林里他正要动手杀死她时，她哭泣着哀求他不要杀害她。 面对楚楚动人的可怜小公主的哀求，仆人的同情之心油然而生，他说道："你是一个人见人爱的孩子，我不会杀害你。"这样，他把她单独留在了森林里。 当仆人决定不再杀害白雪公主，而把她留在那儿时，尽管他知道在那荒无人际的大森林里，她十有八九会被野兽撕成碎片，但想到他不必亲手杀害她，他就觉得压在心上的一块沉重的大石头落了下来。
仆人走了以后，白雪公主一个人非常害怕，她在森林里到处徘徊，寻找出去的路。 野兽在她身旁吼叫，但却没有一个去伤害她。 到了晚上，她来到了一间小房子跟前。 当她确定这间房子没有人时，就推门走进去想休息一下，因为她已经实在走不动了。 一进门，她就发现房子里的一切都布置得井井有条，十分整洁干净。 一张桌子上铺着白布，上面摆放着七个小盘子，每个盘子里都装有一块面包和其它一些吃的东西，盘子旁边依次放着七个装满葡萄酒的玻璃杯，七把刀子和叉子等，靠墙还并排放着七张小床。 此时她感到又饿又渴，也顾不得这是谁的了，走上前去从每块面包上切了一小块吃了，又把每只玻璃杯里的酒喝了一点点。 吃过喝过之后，她觉得非常疲倦，想躺下休息休息，于是来到那些床前，七张床的每一张她几乎都试过了，不是这一张太长，就是那一张太短，直到试了第七张床才合适。 她在上面躺下来，很快就睡着了。
不久，房子的主人们回来了，他们是七个在山里开矿采金子的小矮人。 他们点亮七盏灯，马上发现有人动过房子里的东西。 第一个问："谁坐过我的凳子？"第二个问："谁吃过我盘子里的东西？"第三个问："谁吃过我的面包？"第四个问："谁动了我的调羹？"第五个问："谁用过我的叉子？"第六个问："谁用过我的小刀？"第七个问："谁喝过我的葡萄酒？"第一个接着向四周瞧，走到床前，叫道："是谁在我的床上睡过？"其余的一听都跑过来，紧跟着他们也都叫了起来，因为他们都看得出有人在他们的床上躺过。 第七个矮人一看他的床上正睡着的白雪公主，立刻把他的兄弟们都叫了过来，他们拿来灯，仔细照着白雪公主看了好一阵子，惊奇地感叹道："我的天哪，她是一个多么可爱的孩子呀！"他们欣喜而又爱怜地看着她，生怕将她吵醒了。 晚上，第七个小矮人轮着和其他的几个小矮人每人睡一个小时，度过了这个夜晚。
第二天早上，白雪公主醒来后见有七个小矮人围着她，吓了一大跳，但他们非常和气地问她说："你叫什么名字？"看着他们那善良朴实的面孔和热情的目光，她回答说："我叫白雪公主。"小矮人们又问："你是怎样到我们家里来的？"于是，白雪公主向他们讲述了自己的全部经历。 他们听了非常同情，说道："如果你愿意为我们收拾房子、做饭、洗衣服、纺线、缝补衣裳，你可以留在这儿，我们会尽心照料你的。"白雪公主很乐意地说："好的，我非常愿意。"这样，七个小矮人每天到山里寻找金子和银子，白雪公主则待在家里干些家务活。 他们告诫她说："王后不久就会找出你在哪儿的，你千万不要让任何人进屋来。"
那个仆人回来复命后，王后以为白雪公主已经死了，这下，她一定是全国最漂亮的女人了，她走到魔镜面前说：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
全国所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答说：
"是你，王后！
你是这块地方最漂亮的女人，
但是在山的那一边，
在那绿色的树荫下，
有七个小矮人建造的小房屋，
白雪公主就躲藏在那里，
哎呀，王后！
她比你更漂亮。 "
王后听了大吃一惊，因为她知道这面镜子是从不说假话的，一定是那仆人蒙骗了她，她决不能容忍有任何比她更漂亮的人活在这个世上。 所以，她把自己装扮成一个卖杂货的老太婆，翻山越岭来到了那七个小矮人的住处。 她敲着门喊道："卖杂货，多好的杂货呀！"白雪公主从窗户往外看去，说道："老人家，你好！你卖的是什么啊？"她回答道："好东西，好漂亮的东西，有各种颜色的带子和线筒。"白雪公主暗想："这老太婆，好像并不是那种坏人，就让她进来吧。"想到这里，她跑过去打开门。 老太婆进来后说道："哎呀！看你的胸带多差呀，来吧，让我给你系上一根漂亮的新带子。"白雪公主做梦也没想到这会有危险，所以她走上前去站在了老太婆的面前。 老太婆很熟练地将带子给她系在胸前，系着系着，突然，她猛地用力将带子拉紧，白雪公主便被勒得透不过气来，很快失去知觉倒在了地上，就像死去了一样。 看到她的样子，恶毒的王后说道："这下你的美丽该结束了吧！"说完放心地走了。
晚上，七个小矮人回来了，当他们看到他们诚实可爱的白雪公主躺在地上一动不动，就像死了一样时，他们的心马上缩紧了，急忙上前将她抬了起来，他们马上剪断了带子。 过了一会儿，白雪公主慢慢地开始呼吸了，不久她又活了过来。 听她讲完事情的经过后，他们说道："那个老太婆就是王后，下次你要当心，在我们离开后，千万不要让任何人进来。"
王后一回到家里，就迫不急待地径直走到魔镜面前，像往常一样对着镜子说话。 但令她吃惊的是镜子的回答仍然是这样的：
"是你，王后！
你是这块地方最漂亮的女人，
但是在山的那一边，
在那绿色的树荫下，
有七个小矮人建造的小房屋，
白雪公主就躲在那里，
哎呀，王后！
她比你更漂亮。 "
知道白雪公主仍然活着，恼怒与怨恨使王后浑身血气翻涌，心里却凉透了。 她不甘心，不能忍受，于是又对自己进行打扮，这次的伪装尽管还是一个老太婆，但却完全不同于上次。 伪装好后，她带上一把有毒的梳子，翻山越岭来到了七个小矮人的房门前，敲着门喊道："买不买东西哟！"白雪公主在里面听到了，把门握开一条缝说道："我可不敢让别人进来了。"王后连忙说道："你只要看看我这把漂亮的梳子就行了。"说完把那把有毒的梳子递了进去。 梳子看起来的确很漂亮，白雪公主拿过梳子，想在头上试着梳一梳，但就在梳子刚碰到她的头时，梳子上的毒力发作了，她倒在地上，失去了知觉。 王后冷笑着说道："你早该这样躺着了。"说完就走了。
幸运的是这天晚上，小矮人们回来得很早，当他们看见白雪公主躺在地上时，知道一定又发生了不幸的事情，急忙将她抱起来查看，很快就发现了那把有毒的梳子。 他们将它拔了出来，不久，白雪公主恢复了知觉，醒了过来。 接着，她把事情发生的经过告诉了他们，七个小矮人再次告诫她，任何人来了都不要再开门。
此刻，王后已回到王宫，站在了魔镜前，询问着镜子，但听到的竟还是和上次相同的回答。 这下，她气得浑身都哆嗦起来了，她无法忍受这样的回答，狂叫道："白雪公主一定要死，即使以我的生命为代价也在所不惜！"她悄悄地走进一间偏僻的房子里，精心制做了一个毒苹果。 这苹果的外面看起来红红的，非常诱人，但只要吃一点就会要人的命。 接着，她将自己装扮成一个农妇，翻山越岭又来到了小矮人的房舍，伸手敲了敲门。 白雪公主把头从窗户里探出来说道："我不敢让人进来，因为小矮人们告诫我，任何人来了都不要开门。""就随你吧，"老农妇拿出那个毒苹果说道，"可是这苹果实在是太漂亮可爱了，我就作一个礼物送给你吧。"白雪公主说道："不，我可不敢要。"老农妇急了："你这傻孩子，你担心什么？难道这苹果有毒吗？来！你吃一半，我吃一半。"说完就将苹果分成了两半。 其实，王后在做毒苹果时，只在苹果的一边下了毒，另一边却是好的。 白雪公主看了看那苹果，很想尝一尝，因为那苹果看起来很甜美。 她看见那农妇吃了那一半，就再也忍不住了，接过另一半苹果咬了一口。 苹果刚一进口，她就倒在地上死去了。 王后一见，脸上露出了快意的狞笑，说道："这次再没有人能救你的命了！"她回到王宫，来到魔镜前，问道：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
全国所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答道：
"是你，王后！
你就是全国最漂亮的女人。 "
听到这句话，王后的嫉妒心才安定下来，感到十分愉快和幸福。 夜幕降临时，小矮人都回到了家里，他们发现白雪公主躺在地上，嘴里没有了呼吸。 他们不相信她真的死了，将她抱了起来，给她梳头发，用酒和水为她洗脸，但一切都是徒劳的，因为小姑娘看来已真的死了。 他们极为伤心地将她放在棺木上，七个小矮人坐在旁边守着。 他们悲痛欲绝，整整守了三天三夜。 最后他们绝望了，准备将她入土掩埋，但看到白雪公主的脸色红润依旧，栩栩如生，他们说："我们不能把她埋在阴冷黑暗的地下。"所以，他们做了一口从外面也能看见她的玻璃棺材把她放了进去，棺材上用金子嵌着白雪公主的名字及铭文。 小矮人们将棺材安放在一座小山上面，由一个小矮人永远坐在旁边看守。 天空中飞来不少鸟儿，首先是一只猫头鹰，接着是一只渡鸦，最后飞来的是一只鸽子，它们都来为白雪公主的死而痛哭。
白雪公主就这样一直被安放在小山上，过了很久很久，她的样子看起来仍然像是在那儿安睡，皮肤仍然如雪一样的白嫩，脸色仍然透着血一般的红润，头发仍然如乌木一样又黑又亮。 直到有一天，一个王子来到了小矮人的房子前，拜访了七个小矮人。 在小山上，他看到了白雪公主及棺材上的铭文，心里非常激动，一刻也不能平静。 他对小矮人说要付给他们金钱，求他们让他把白雪公主和棺材带走。 但小矮人说："就是用世界上所有的金子来换，我们也不会同意让她离我们而去的。"王子不停地恳求，甚至哀求。 看到他如此真心诚意，他们终于被他的虔诚所感动，同意让他把棺材带走。 但就在他叫人把棺材抬起准备回家时，棺材被撞了一下，那块毒苹果突然从她嘴里吐了出来，白雪公主马上醒了。 她茫然问道："我这是在哪儿呀？"王子回答说："你好端端地与我在一块儿。"接着，把发生的一切都告诉了她，最后说道："我爱你胜过爱世界上的一切，走吧！与我到我父亲的王宫去，我将娶你做我的妻子。"白雪公主同意了，并与王子一同回了家。 在将一切准备好，将王宫装饰得富丽堂皇后，他们就要举行婚礼了，他们邀请了许多客人来参加婚礼。
在他们邀请的客人当中，其中就有白雪公主的继母王后，她将自己打扮得富贵典雅，对着魔镜说道：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
全国所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答说：
"是你，我想这儿是你最漂亮，
但是王子的新娘比你漂亮得多。 "
听到这些话，她又勃然大怒起来，但又无可奈何。 嫉妒心与好奇心使她决定去看看这位新娘。 当她到达举行婚礼的地方，才知道这新娘不是别人，正是她认为已经死去很久的白雪公主。 看到白雪公主，她气得昏了过去，自此便一病不起，不久就在嫉妒、愤恨与痛苦的自我煎熬中死去了。 白雪公主和王子结婚后，美满的生活充满了欢乐和幸福，他们一辈子都快快乐乐地在一起。
她的小女儿渐渐长大了，小姑娘长得水灵灵的，真是人见人爱，美丽动人。 她的皮肤真的就像雪一样的白嫩，又透着血一样的红润，头发像乌木一样的黑亮。 所以王后给她取了个名字，叫白雪公主。 但白雪公主还没有长大，她的王后妈妈就死去了。
不久，国王爸爸又娶了一个妻子。 这个王后长得非常漂亮，但她很骄傲自负，嫉妒心极强，只要听说有人比她漂亮，她都不能忍受。 她有一块魔镜，她经常走到镜子面前自我欣赏，并问道：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
这儿所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答道："是你，王后！你就是这儿最漂亮的女人。"
听到这样的话，她就会满意地笑起来。 但白雪公主慢慢地长大，并出落得越来越标致漂亮了。 到了七岁时，她长得比明媚的春光还要艳丽夺目，比王后更美丽动人。 直到有一天，王后像往常一样地去问那面魔镜时，镜子作出了这样的回答：
"王后，你是美丽漂亮的，但是白雪公主要比你更加漂亮！"
她听到了这话，心里充满了愤怒和妒忌，脸也变得苍白起来。 她叫来了一名仆人对他说："给我把白雪公主抓到大森林里去，我再也不希望看到她了。"仆人把白雪公主带走了。 在森林里他正要动手杀死她时，她哭泣着哀求他不要杀害她。 面对楚楚动人的可怜小公主的哀求，仆人的同情之心油然而生，他说道："你是一个人见人爱的孩子，我不会杀害你。"这样，他把她单独留在了森林里。 当仆人决定不再杀害白雪公主，而把她留在那儿时，尽管他知道在那荒无人际的大森林里，她十有八九会被野兽撕成碎片，但想到他不必亲手杀害她，他就觉得压在心上的一块沉重的大石头落了下来。
仆人走了以后，白雪公主一个人非常害怕，她在森林里到处徘徊，寻找出去的路。 野兽在她身旁吼叫，但却没有一个去伤害她。 到了晚上，她来到了一间小房子跟前。 当她确定这间房子没有人时，就推门走进去想休息一下，因为她已经实在走不动了。 一进门，她就发现房子里的一切都布置得井井有条，十分整洁干净。 一张桌子上铺着白布，上面摆放着七个小盘子，每个盘子里都装有一块面包和其它一些吃的东西，盘子旁边依次放着七个装满葡萄酒的玻璃杯，七把刀子和叉子等，靠墙还并排放着七张小床。 此时她感到又饿又渴，也顾不得这是谁的了，走上前去从每块面包上切了一小块吃了，又把每只玻璃杯里的酒喝了一点点。 吃过喝过之后，她觉得非常疲倦，想躺下休息休息，于是来到那些床前，七张床的每一张她几乎都试过了，不是这一张太长，就是那一张太短，直到试了第七张床才合适。 她在上面躺下来，很快就睡着了。
不久，房子的主人们回来了，他们是七个在山里开矿采金子的小矮人。 他们点亮七盏灯，马上发现有人动过房子里的东西。 第一个问："谁坐过我的凳子？"第二个问："谁吃过我盘子里的东西？"第三个问："谁吃过我的面包？"第四个问："谁动了我的调羹？"第五个问："谁用过我的叉子？"第六个问："谁用过我的小刀？"第七个问："谁喝过我的葡萄酒？"第一个接着向四周瞧，走到床前，叫道："是谁在我的床上睡过？"其余的一听都跑过来，紧跟着他们也都叫了起来，因为他们都看得出有人在他们的床上躺过。 第七个矮人一看他的床上正睡着的白雪公主，立刻把他的兄弟们都叫了过来，他们拿来灯，仔细照着白雪公主看了好一阵子，惊奇地感叹道："我的天哪，她是一个多么可爱的孩子呀！"他们欣喜而又爱怜地看着她，生怕将她吵醒了。 晚上，第七个小矮人轮着和其他的几个小矮人每人睡一个小时，度过了这个夜晚。
第二天早上，白雪公主醒来后见有七个小矮人围着她，吓了一大跳，但他们非常和气地问她说："你叫什么名字？"看着他们那善良朴实的面孔和热情的目光，她回答说："我叫白雪公主。"小矮人们又问："你是怎样到我们家里来的？"于是，白雪公主向他们讲述了自己的全部经历。 他们听了非常同情，说道："如果你愿意为我们收拾房子、做饭、洗衣服、纺线、缝补衣裳，你可以留在这儿，我们会尽心照料你的。"白雪公主很乐意地说："好的，我非常愿意。"这样，七个小矮人每天到山里寻找金子和银子，白雪公主则待在家里干些家务活。 他们告诫她说："王后不久就会找出你在哪儿的，你千万不要让任何人进屋来。"
那个仆人回来复命后，王后以为白雪公主已经死了，这下，她一定是全国最漂亮的女人了，她走到魔镜面前说：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
全国所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答说：
"是你，王后！
你是这块地方最漂亮的女人，
但是在山的那一边，
在那绿色的树荫下，
有七个小矮人建造的小房屋，
白雪公主就躲藏在那里，
哎呀，王后！
她比你更漂亮。 "
王后听了大吃一惊，因为她知道这面镜子是从不说假话的，一定是那仆人蒙骗了她，她决不能容忍有任何比她更漂亮的人活在这个世上。 所以，她把自己装扮成一个卖杂货的老太婆，翻山越岭来到了那七个小矮人的住处。 她敲着门喊道："卖杂货，多好的杂货呀！"白雪公主从窗户往外看去，说道："老人家，你好！你卖的是什么啊？"她回答道："好东西，好漂亮的东西，有各种颜色的带子和线筒。"白雪公主暗想："这老太婆，好像并不是那种坏人，就让她进来吧。"想到这里，她跑过去打开门。 老太婆进来后说道："哎呀！看你的胸带多差呀，来吧，让我给你系上一根漂亮的新带子。"白雪公主做梦也没想到这会有危险，所以她走上前去站在了老太婆的面前。 老太婆很熟练地将带子给她系在胸前，系着系着，突然，她猛地用力将带子拉紧，白雪公主便被勒得透不过气来，很快失去知觉倒在了地上，就像死去了一样。 看到她的样子，恶毒的王后说道："这下你的美丽该结束了吧！"说完放心地走了。
晚上，七个小矮人回来了，当他们看到他们诚实可爱的白雪公主躺在地上一动不动，就像死了一样时，他们的心马上缩紧了，急忙上前将她抬了起来，他们马上剪断了带子。 过了一会儿，白雪公主慢慢地开始呼吸了，不久她又活了过来。 听她讲完事情的经过后，他们说道："那个老太婆就是王后，下次你要当心，在我们离开后，千万不要让任何人进来。"
王后一回到家里，就迫不急待地径直走到魔镜面前，像往常一样对着镜子说话。 但令她吃惊的是镜子的回答仍然是这样的：
"是你，王后！
你是这块地方最漂亮的女人，
但是在山的那一边，
在那绿色的树荫下，
有七个小矮人建造的小房屋，
白雪公主就躲在那里，
哎呀，王后！
她比你更漂亮。 "
知道白雪公主仍然活着，恼怒与怨恨使王后浑身血气翻涌，心里却凉透了。 她不甘心，不能忍受，于是又对自己进行打扮，这次的伪装尽管还是一个老太婆，但却完全不同于上次。 伪装好后，她带上一把有毒的梳子，翻山越岭来到了七个小矮人的房门前，敲着门喊道："买不买东西哟！"白雪公主在里面听到了，把门握开一条缝说道："我可不敢让别人进来了。"王后连忙说道："你只要看看我这把漂亮的梳子就行了。"说完把那把有毒的梳子递了进去。 梳子看起来的确很漂亮，白雪公主拿过梳子，想在头上试着梳一梳，但就在梳子刚碰到她的头时，梳子上的毒力发作了，她倒在地上，失去了知觉。 王后冷笑着说道："你早该这样躺着了。"说完就走了。
幸运的是这天晚上，小矮人们回来得很早，当他们看见白雪公主躺在地上时，知道一定又发生了不幸的事情，急忙将她抱起来查看，很快就发现了那把有毒的梳子。 他们将它拔了出来，不久，白雪公主恢复了知觉，醒了过来。 接着，她把事情发生的经过告诉了他们，七个小矮人再次告诫她，任何人来了都不要再开门。
此刻，王后已回到王宫，站在了魔镜前，询问着镜子，但听到的竟还是和上次相同的回答。 这下，她气得浑身都哆嗦起来了，她无法忍受这样的回答，狂叫道："白雪公主一定要死，即使以我的生命为代价也在所不惜！"她悄悄地走进一间偏僻的房子里，精心制做了一个毒苹果。 这苹果的外面看起来红红的，非常诱人，但只要吃一点就会要人的命。 接着，她将自己装扮成一个农妇，翻山越岭又来到了小矮人的房舍，伸手敲了敲门。 白雪公主把头从窗户里探出来说道："我不敢让人进来，因为小矮人们告诫我，任何人来了都不要开门。""就随你吧，"老农妇拿出那个毒苹果说道，"可是这苹果实在是太漂亮可爱了，我就作一个礼物送给你吧。"白雪公主说道："不，我可不敢要。"老农妇急了："你这傻孩子，你担心什么？难道这苹果有毒吗？来！你吃一半，我吃一半。"说完就将苹果分成了两半。 其实，王后在做毒苹果时，只在苹果的一边下了毒，另一边却是好的。 白雪公主看了看那苹果，很想尝一尝，因为那苹果看起来很甜美。 她看见那农妇吃了那一半，就再也忍不住了，接过另一半苹果咬了一口。 苹果刚一进口，她就倒在地上死去了。 王后一见，脸上露出了快意的狞笑，说道："这次再没有人能救你的命了！"她回到王宫，来到魔镜前，问道：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
全国所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答道：
"是你，王后！
你就是全国最漂亮的女人。 "
听到这句话，王后的嫉妒心才安定下来，感到十分愉快和幸福。 夜幕降临时，小矮人都回到了家里，他们发现白雪公主躺在地上，嘴里没有了呼吸。 他们不相信她真的死了，将她抱了起来，给她梳头发，用酒和水为她洗脸，但一切都是徒劳的，因为小姑娘看来已真的死了。 他们极为伤心地将她放在棺木上，七个小矮人坐在旁边守着。 他们悲痛欲绝，整整守了三天三夜。 最后他们绝望了，准备将她入土掩埋，但看到白雪公主的脸色红润依旧，栩栩如生，他们说："我们不能把她埋在阴冷黑暗的地下。"所以，他们做了一口从外面也能看见她的玻璃棺材把她放了进去，棺材上用金子嵌着白雪公主的名字及铭文。 小矮人们将棺材安放在一座小山上面，由一个小矮人永远坐在旁边看守。 天空中飞来不少鸟儿，首先是一只猫头鹰，接着是一只渡鸦，最后飞来的是一只鸽子，它们都来为白雪公主的死而痛哭。
白雪公主就这样一直被安放在小山上，过了很久很久，她的样子看起来仍然像是在那儿安睡，皮肤仍然如雪一样的白嫩，脸色仍然透着血一般的红润，头发仍然如乌木一样又黑又亮。 直到有一天，一个王子来到了小矮人的房子前，拜访了七个小矮人。 在小山上，他看到了白雪公主及棺材上的铭文，心里非常激动，一刻也不能平静。 他对小矮人说要付给他们金钱，求他们让他把白雪公主和棺材带走。 但小矮人说："就是用世界上所有的金子来换，我们也不会同意让她离我们而去的。"王子不停地恳求，甚至哀求。 看到他如此真心诚意，他们终于被他的虔诚所感动，同意让他把棺材带走。 但就在他叫人把棺材抬起准备回家时，棺材被撞了一下，那块毒苹果突然从她嘴里吐了出来，白雪公主马上醒了。 她茫然问道："我这是在哪儿呀？"王子回答说："你好端端地与我在一块儿。"接着，把发生的一切都告诉了她，最后说道："我爱你胜过爱世界上的一切，走吧！与我到我父亲的王宫去，我将娶你做我的妻子。"白雪公主同意了，并与王子一同回了家。 在将一切准备好，将王宫装饰得富丽堂皇后，他们就要举行婚礼了，他们邀请了许多客人来参加婚礼。
在他们邀请的客人当中，其中就有白雪公主的继母王后，她将自己打扮得富贵典雅，对着魔镜说道：
"告诉我，镜子，告诉我实话！
全国所有的女人谁最漂亮？
告诉我她是谁？ "
镜子回答说：
"是你，我想这儿是你最漂亮，
但是王子的新娘比你漂亮得多。 "
听到这些话，她又勃然大怒起来，但又无可奈何。 嫉妒心与好奇心使她决定去看看这位新娘。 当她到达举行婚礼的地方，才知道这新娘不是别人，正是她认为已经死去很久的白雪公主。 看到白雪公主，她气得昏了过去，自此便一病不起，不久就在嫉妒、愤恨与痛苦的自我煎熬中死去了。 白雪公主和王子结婚后，美满的生活充满了欢乐和幸福，他们一辈子都快快乐乐地在一起。
Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi, o împărăteasă sta într-un jilţ şi cosea lângă o fereastră cu pervazul negru, de abanos.
Şi cum cosea ea aşa, aruncându-şi din când în când privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se întâmplă să se înţepe cu acul în deget şi trei picături de sânge căzură în zăpadă. Roşul sângelui arăta atât de frumos pe albul zăpezii, că împărăteasa rămase încântată şi gândi în sinea ei: "Ce n-aş da să am un copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multişor, şi împărăteasa născu o fetiţă albă ca zăpada, cu gura roşie ca sângele şi cu păr negru ca abanosul. Şi-i dădură numele de Albă-ca-Zăpada… După ce o aduse însă pe lume, împărăteasa muri.
Cum trecu anul, împăratul îşi luă altă soţie. Femeia asta era cadră de frumoasă, dar nespus de trufaşă şi mândră şi n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului s-o întreacă alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată şi ori de câte ori se privea într-însa nu uita s-o întrebe:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda-i răspundea:
- Măria ta eşti cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Împărăteasa zâmbea fericită, fiindcă ştia că oglinda grăieşte numai adevărul.
Vezi, însă, că Albă-ca-Zăpada creştea şi se făcea pe zi ce trecea tot mai frumoasă; şi când împlini şapte ani, era o minunăţie de fată frumoasă ca lumina zilei. Şi frumuseţea împărătesei începu a păli înaintea ei.
Şi într-o bună zi, când împărăteasa întrebă oglinda:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Oglinda-i răspunse:
- Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
- Dar Albă-ca-Zăpada e mult, mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, o dată se îngălbeni şi se înverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă: şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea. În cele din urmă chemă un vânător şi-i porunci:
- Ia fata asta şi du-o în adâncul pădurii, că nu rabd s-o mai văd în faţa ochilor! Omoar-o şi drept mărturie că mi-ai îndeplinit porunca să-mi aduci plămânii şi ficatul netrebnicei!
Vânătorul nu ieşi din vorbele împărătesei şi se afundă cu Albă-ca-Zăpada în pădure; dar când scoase jungherul de la brâu şi se pregătea să-i străpungă inima nevinovată, sărmana copilă începu să plângă în hohote şi să se roage:
- Vânătorule drag, cruţă-mi viaţa şi-ţi făgăduiesc c-o să-mi pierd urma în sălbăticia asta de codru şi n-o să mă mai întorc niciodată acasă!
Şi pentru că Albă-ca-Zăpada era atât de frumoasă, vânătorului i se făcu milă de ea şi-i spuse:
- Dacă-i aşa, fugi de te ascunde, fetiţă dragă, unde nu calcă picior de om! Iar în sinea lui gândea: "Biata de tine, până la urmă tot or să te sfâşie fiarele sălbatice!"
Totuşi, parcă i se luase o piatră de pe inimă că nu trebuie să-şi mânjească mâinile cu sânge nevinovat. Şi cum tocmai trecea pe acolo în fugă un pui de mistreţ, îl înjunghie şi, scoţându-i plămânii şi ficatul, le duse împărătesei drept mărturie că i-a împlinit în totul dorinţa.
Împărăteasa îi porunci bucătarului să le gătească de îndată, cu sare şi tot felul de mirodenii, şi atât de neagră era la suflet, că nu se dădu îndărăt să le mănânce, încredinţată fiind că mănâncă plămânii şi ficatul fetiţei.
Biata copilă rămăsese singură-singurică în pădurea cea nesfârşită şi era atât de înfricoşată, că privea la mulţimea frunzelor de pe copaci ca şi când de-acolo ar fi putut să se ivească vreo primejdie şi nu ştia în ce chip şi-ar putea găsi scăparea… Într-un sfârşit începu să alerge şi gonea întruna peste bolovani colţuroşi şi printre mărăcini, iar fiarele sălbatice treceau în fugă pe dinaintea ei, dar nu-i făceau nici un rău. Alergă ea aşa, cât o mai ţinură picioarele, şi-n geana amurgului dădu cu ochii de o căsuţă şi intră înăuntru să se odihnească.
În căsuţă, toate lucrurile erau mititele dar atât de gingaşe şi sclipind de curăţenie, că ţi-era mai mare dragul să le priveşti. Pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă albă erau rânduite şapte talere mici şi lângă fiecare taler se afla câte o linguriţă, o furculiţă, un cuţitaş şi-o cupă cât un degetar. Iar de-a lungul unui perete se înşirau şapte pătuceane, aşternute cu cearşafuri albe ca neaua.
Cum era tare flămândă şi însetată, Albă-ca-Zăpada ciuguli câte un pic din fiecare taler, ciupi câte-o fărâmiţă de pâine şi sorbi din fiecare cupă câte-o înghiţitură de vin, fiindcă nu voia să ia toată mâncarea numai de la unul singur. Şi fiindcă se simţea grozav de obosită, dădu să se culce într-un pătuţ, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt şi abia ultimul pătuţ se nimeri să fie pe măsura ei. Fata se culcă în el şi adormi.
Când se întunecă de-a binelea, sosiră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici, care sfredeleau munţii, scormonind în măruntaiele lor pentru a scoate la lumină tot soiul de metale. Ei aprinseră cele şapte lumânărele şi de îndată ce se făcu lumină în căsuţă îşi dădură seama că cineva străin cotrobăise peste tot, fiindcă lucrurile nu se mai aflau la locul lor, aşa cum le lăsaseră la plecare. Şi atunci primul pitic zise:
- Cine a stat pe scăunelul meu?
Al doilea urmă:
- Cine a mâncat din talerul meu?
Al treilea:
- Cine a muşcat din pâinişoara mea?
Al patrulea:
- Cine a luat din legumele mele?
Al cincilea:
- Cine a umblat cu furculiţa mea?
Al şaselea:
- Cine a tăiat cu cuţitaşul meu?
Al şaptelea întrebă şi el:
- Cine a băut din cupa mea?
Primul pitic cătă în jur mai cu luare-aminte şi pe dată văzu o mică adâncitură în pătucul lui.
- Cine s-a culcat în pătuţul meu?! se minună el.
Ceilalţi alergară într-o goană la pătuceanurile lor şi începură să strige care mai de care:
- Şi-n pătuţul meu a stat cineva!
Dar când cel de-al şaptelea se apropie de pătucul său, dete cu ochii de Albă-ca-Zăpada, care stătea în el adâncită în somn. Îi chemă pe ceilalţi şi cu toţii veniră în grabă, scoţând strigăte de uimire. Apoi îndreptară spre Albă-ca-Zăpada lumina celor şapte lumânărele şi rămaseră s-o privească.
- Doamne, Dumnezeule, apucară ei să strige, tare frumoasă mai e copila asta!
Şi atât de bucuroşi erau, că nu se îndurară s-o trezească, ci o lăsară să doarmă mai departe în pătuţ. Iar cel de-al şaptelea pitic dormi câte un ceas în patul fiecăruia şi aşa trecu noaptea.
Când se lumină de zi, Albă-ca-Zăpada deschise încetinel ochii şi, văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie rău. Dar ei se arătară prietenoşi şi începură s-o întrebe cu blândeţe:
- Cum te cheamă, fetiţo?
- Albă-ca-Zăpada! răspunse ea.
- Şi cum se face că ai ajuns în căsuţa noastră? o mai întrebară ei.
Atunci Albă-ca-Zăpada le povesti de-a fir a păr totul: cum maică-sa vitregă a pus s-o omoare, dar vânătorul se îndurase de ea şi-i lăsase viaţa şi cum gonise toată ziulica prin pădure, până ce dăduse peste căsuţa lor. După ce o ascultară fără să scape vreun cuvinţel din istorisirea ei, piticii îi ziseră:
- Dacă te învoieşti să vezi de gospodăria noastră, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să speli, să împleteşti şi să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie, apoi poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
- Da, primesc cu dragă inimă! răspunse Albă-ca-Zăpada şi de atunci rămase la ei.
Ea îngrijea acum de toate treburile casei şi-n fiecare dimineaţă piticii plecau în munţi să scoată aur şi tot soiul de alte metale şi, când se întorceau seara acasă, găseau mâncarea gata, aburind pe cuptor. Peste zi, fata rămânea singură-singurică şi din această pricină piticii cei buni avuseseră mereu grijă s-o povăţuiască:
- Păzeşte-te de maşteră, că n-o să-i fie greu defel să afle că eşti la noi! Şi cine ştie ce pune iar la cale! Nu cumva să laşi pe cineva să intre în casă!
Iar împărăteasa, fiind încredinţată că mâncase plămânii şi ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarăşi cea mai frumoasă femeie de pe lume. Şi într-o zi, apropiindu-se de oglindă, o întrebă:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Atunci oglinda îi răspunse:
- Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
- Dar colo, ascunsă-n munţi,
- Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
- Şi-i mult mai frumoasă!
Împărăteasa se sperie din cale-afară, fiindcă ştia prea bine că oglinda nu minte. Şi-şi dădu pe dată seama că vânătorul o înşelase şi că Albă-ca-Zăpada era încă în viaţă.
Începu ea atunci să se frământe şi să chibzuiască în ce chip ar putea s-o piardă din nou, căci atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din toată împărăţia pizma îi chinuia sufletul fără răgaz şi n-avea clipă de linişte. În cele din urmă născoci ceva: îşi vopsi faţa şi se îmbrăcă întocmai ca o bătrână neguţătoreasă, că nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoască.
Schimbată astfel la înfăţişare, o porni peste cei şapte munţi şi într-un sfârşit se pomeni în faţa căscioarei celor şapte pitici. Bătu la uşă şi strigă din toată puterea:
- De vânzare marfă frumoasă, de vânzare!
Albă-ca-Zăpada îşi aruncă o privire pe geam şi întrebă:
- Bună ziua, tuşică dragă, da' ce ai matale de vânzare?
- Marfă bună şi frumoasă! se grăbi să-i răspundă neguţătoreasa. Cingători de toate culorile.
Şi vicleana scoase una, împletită din mătase bălţată.
"Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă, gândi fata, aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar n-o fi foc…"
Trase zăvorul, o pofti să intre şi-şi cumpără cingătoarea cea frumoasă.
- Vai ce pocit ţi-ai pus-o, fetiţo! Ia apropie-te, să te gătesc eu cu ea, aşa cum se cuvine! o îmbie cu blândeţe femeia.
Albă-ca-Zăpada n-avea de unde să bănuiască c-ar paşte-o vreo primejdie şi o lăsă să-i pună cingătoarea. Dar băbuşca o încinse repede cu ea şi-o strânse atât de tare, că fetei i se tăie răsuflarea şi căzu jos ca moartă.
- Ei, de-acum n-o să mai fii tu cea mai frumoasă! hohoti împărăteasa şi o şterse repede pe uşă.
Nu mai trecu mult şi, spre seară, veniră acasă cei şapte pitici. Şi cum se mai speriară, bieţii de ei, când o găsiră pe iubita lor Albă-ca-Zăpada zăcând la pământ, fără simţire, de parcă-ar fi fost moartă! O ridicară de jos şi, văzând cât de strâns îi era mijlocul, tăiară în două cingătoarea. Fata prinse a răsufla iar şi încetul cu încetul îşi reveni în simţiri. Le povesti ea piticilor toate câte s-au întâmplat şi aceştia îi atraseră din nou luarea-aminte:
- Neguţătoreasa ceea nu era alta decât haina de împărăteasă. Fereşte-te, barem de-acu' încolo, fată dragă, şi nu mai lăsa pe nimeni să intre când nu suntem noi acasă!
Şi tare multă dreptate aveau, că femeia cea neagră la inimă nici nu aşteptă să treacă bine pragul palatului şi se duse glonţ la oglindă şi-o întrebă:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Iar oglinda pe dată îi răspunse:
- Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
- Dar colo, ascunsă-n munţi,
- Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
- Şi-i mult mai frumoasă!
Împărăteasa rămase ca stana de piatră când auzi asta şi simţi că-i năvăleşte tot sângele-n cap, ca un vârtej, de câtă spaimă şi mânie clocotea în ea. Va să zică, tot nu scăpase de Albă-ca-Zăpada, tot vie era netrebnica asta! "Ei bine, de data asta m-oi strădui să născocesc ceva fără de greş, ca să-ţi viu de-a binelea de hac!" Şi cum la farmece şi vrăji n-o întrecea nimeni, haina de împărăteasă meşteri un pieptene otrăvit.
După aceea îşi schimbă hainele şi luă înfăţişarea unei băbuţe gârbovite de ani. Şi iarăşi o porni peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici cărunţi. Ajungând ea la căsuţa lor, ciocăni în uşă şi strigă:
- Marfă bună de vânzare, marfă bună!
Albă-ca-Zăpada cătă afară pe geam şi spuse:
- Vezi-ţi de drum, femeie, că n-am voie să las pe nimeni înăuntru!
- Da' de privit cred că ai voie să priveşti, nu-i aşa?
Şi scoţând pieptenele cel otrăvit, îl tot plimbă pe sub ochii fetei. Atât de mult îi plăcuse pieptenul, că Albă-ca-Zăpada se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră din preţ, bătrâna o momi cu cele mai dulci vorbe:
- Ia vino încoa' la baba, să te pieptene, ca să fii şi tu o dată pieptănată ca lumea!
Biata Albă-ca-Zăpada nu se gândi la nimic rău şi se lăsă pieptănată. Dar de-abia îi trecu băbuşca pieptenele prin păr, că otrava şi începu să lucreze prin toate mădularele, arătându-şi puterea ucigătoare şi biata copilă căzu jos, fără viaţă.
- Acu' s-a sfârşit cu tine, frumoasa frumoaselor! rânji la ea femeia cea haină şi-n timp ce se grăbea să se îndepărteze de acele locuri sufletul ei negru clocotea de-o bucurie drăcească.
Dar, spre norocul fetei, înserarea coborî curând şi cei şapte pitici sosiră acasă. De îndată ce-o văzură pe Albă-ca-Zăpada zăcând fără viaţă bănuiră că maştera trebuie să fi pus iar ceva la cale şi, cercetând copila cu grijă, dădură peste pieptenele cel otrăvit. Cum i-l smulseră din păr, Albă-ca-Zăpada îşi reveni în fire, ca şi când ar fi dormit numai niţeluş şi prinse a le povesti cele întâmplate. Dimineaţa piticii o sfătuiră din nou să fie cu ochii în patru şi să nu mai deschidă nimănui uşa, fie ce-o fi, şi apoi se duseră la treburile lor.
În ăst timp, împărăteasa ajunsese la palatul ei şi aşezându-se în faţa oglinzii se grăbi s-o întrebe:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda îi răspunse ca şi altădată:
- Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
- Dar acolo, ascunsă-n munţi,
- Stă Albă-ca-Zăpada, la cei pitici cărunţi,
- Şi-i mult mai frumoasă!
Auzindu-i spusele, împărăteasa începu să tremure toată şi să clocotească de mânie. "Netrebnica asta trebuie să moară, chiar de-ar fi să plătesc moartea ei cu preţul vieţii mele!" Se strecură apoi într-o odăiţă dosnică, în care nu călca picior de om, şi amestecă de ici, amestecă de colo, până ce plămădi un măr otrăvit. La înfăţişare mărul era nespus de frumos; alb ca spuma, pe-o parte, şi rumen pe alta, că oricine l-ar fi văzut i se trezea numaidecât pofta să-l mănânce. Dar cine ar fi apucat să muşte numai o dată din el zile multe nu mai avea şi cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşteşugit mărul, împărăteasa îşi boi faţa şi se îmbrăcă în straie de ţărancă. Şi schimbată astfel trecu peste cei şapte munţi, grăbindu-se să ajungă la căscioara celor şapte pitici.
Aci bătu la uşă, dar Albă-ca-Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:
- Nu pot lăsa pe nimeni să intre, că nu-mi dau voie piticii!
- Altă pagubă să n-am! răspunse ţăranca. Slavă Domnului, găsesc eu muşterii pentru merele mele! Da' până una alta, hai de ia şi tu unul, că nu-i pe bani!
- Nici nu mă gândesc să-l iau, răspunse Albă-ca-Zăpada, n-am voie să primesc nimic!
- Ce, te temi să nu mori cumva otrăvită? strecură ea cu viclenie întrebarea. Fii pe pace, copiliţo! Iaca, tai mărul în două: bucata asta rumenă mănânc-o tu, iar pe cealaltă oi mânca-o eu.
Dar vezi că mărul era cu meşteşug făcut, că numai partea cea rumenă era otrăvită.
Albă-ca-Zăpada râvnea de nu mai putea să guste o dată din măr şi când o văzu pe ţărancă muşcând din el nu mai putu răbda şi întinzând mâna pe fereastră luă jumătatea cea înveninată. Dar n-apucă să-nghită decât o îmbucătură că şi căzu jos, fără suflare. Împărăteasa îi aruncă priviri ca de fiară şi, beată de bucurie, strigă printre hohote de râs:
- Albă-ca-Zăpada, roşie ca sângele şi neagră ca abanosul, de-acu' piticii n-or mai putea să te învie!
Plecă de acolo cât putu de repede şi când ajunse la palat întrebă iar oglinda:
- Oglinjoară din perete, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi deodată auzi vorbele după care tânjise atât:
- Măria ta e cea mai frumoasă din întreaga ţară!
Abia acum îşi găsi liniştea inima ei cea pizmaşă, pe cât poate fi liniştită o inimă pizmaşă…
În faptul serii, când piticii se întoarseră acasă o găsiră pe Albă-ca-Zăpada zăcând pe jos fără pic de suflare. Era moartă ca toţi morţii. O ridicară, căutând să vadă dacă nu găsesc vreun lucru înveninat, îi desfăcură cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu apă şi cu vin, dar totul fu zadarnic. Copila cea dragă era moartă ca toţi morţii şi moartă rămase! Atunci o aşezară pe o năsălie şi, strângându-se toţi şapte în jurul ei, plânseră amar şi-o jeliră trei zile încheiate. Vrură după aceea s-o îngroape, dar fata arăta atât de frumoasă de parcă s-ar fi aflat doar în somn şi-n obraji avea aceiaşi bujori roşii dintotdeauna, aşa că piticii nu se îndurară s-o coboare în pământ.
- Nu, în adâncul cel negru al pământului nu o putem coborî. Ar fi mare păcat! grăiră care mai de care şi, aşternându-se pe muncă, îi făcură un sicriu de cleştar, ca să poată fi văzută de oriunde te-ai uita la ea.
O culcară apoi înăuntru şi deasupra îi scriseră numele cu slove de aur, precum şi că a fost fiică de împărat. Apoi urcară sicriul pe-un vârf de munte, de-l aşezară acolo, şi de fiecare dată rămânea câte unul de veghe. Vietăţile pădurii începură a veni şi ele s-o jelească; mai întâi se arătă o buhă, apoi un corb şi-n urma acestora o hulubiţă. Şi aşa rămase Albă-ca-Zăpada multă, multă vreme în sicriul ei de cleştar şi nimic nu-i ştirbea din negrăita-i frumuseţe. Părea că-i vie şi doarme, că era tot aşa de albă ca zăpada, de roşie ca sângele şi cu părul negru ca abanosul.
Şi s-a întâmplat ca un fecior de crai să se rătăcească în pădurea aceea şi, dând peste căsuţa piticilor, să le ceară găzduire peste noapte. A doua zi, când o porni la drum, văzu sicriul din creştetul muntelui şi pe frumoasa Albă-ca-Zăpada, şi citi cu nesaţ ce sta scris deasupra, cu slove de aur. Şi cum privea vrăjit şi nu se putea desprinde de locul acela, începu a-i ruga pe pitici:
- Daţi-mi mie sicriul şi-o să vă dau în schimb tot ce v-o pofti inima!
Dar piticii îi răspunseră:
- Nu ţi-l dăm nici pentru tot aurul din lume.
Dacă văzu aşa, feciorul de împărat îi rugă cu şi mai multă stăruinţă şi ardoare:
- Atunci înduraţi-vă şi mi-l dăruiţi, că de când i-am zărit chipul nu mai pot trăi fără s-o văd pe Albă-ca-Zăpada. Şi v-asigur c-o voi cinsti mereu şi-o voi păzi ca pe făptura care mi-e cea mai scumpă pe lume!
Auzindu-l cu cât foc vorbea, inimoşii pitici se îndurară de el şi-i dăruiră sicriul. Feciorul de împărat îşi chemă slugile şi le porunci să ia coşciugul pe umeri şi să-l urmeze. Şi cum mergeau ei aşa, se întâmplă ca unul dintre slujitori să se poticnească de-o buturugă şi, din pricina zdruncinăturii, bucăţica de măr pe care o înghiţise Albă-ca-Zăpada îi sări afară din gâtlej. O clipită, doar atât să fi trecut, şi domniţa deschise ochii, ridică uşurel capacul sicriului şi se sculă în capul oaselor. Şi era din nou vie de parcă s-ar fi trezit tocmai atunci din somn.
- Vai, Doamne, unde mă aflu? strigă ea nedumerită.
Cu ochii râzând de bucurie, feciorul de împărat se apropie de dânsa şi-i spuse:
- Cu mine eşti, cu mine!
Şi-i povesti toate câte s-au întâmplat. Iar la sfârşit adause:
- Îmi eşti mai dragă decât orice pe lumea asta şi de te-ai învoi să mă însoţeşti la curtea tatălui meu bine-ar fi, că ard de dorinţa să-mi fii soţie.
Albă-ca-Zăpada ce era să mai spună, că şi ei îi căzuse drag… Porni împreună cu el şi făcură o nuntă de se duse vestea, cu mare alai şi voioşie. La nuntă o poftiră şi pe maştera cea haină, că de, tot o socoteau un fel de rudă… După ce s-a gătit ea cu veşmintele cele mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
- Oglinjoară, oglinjoară,
- Cine e cea mai frumoasă din ţară?
Şi oglinda pe dată i-a răspuns:
- Frumoasă eşti, crăiasă, ca ziua luminoasă,
- Dar tânăra domniţă e mult, mult mai frumoasă!
Atunci drăcoaica de femeie începu să blesteme de ciudă şi să urle ca scoasă din minţi şi deodată simţi că i se face frică, dar o frică atât de îngrozitoare, că nu ştia ce să mai facă şi-ncotro s-o mai apuce. La început se codi să meargă la nuntă, dar cum nu-şi găsea o clipă de linişte, gândi că trebuie neapărat s-o vadă pe tânăra împărăteasă.
Şi de cum păşi în sala tronului, dădu ochii cu Albă-ca-Zăpada şi, recunoscând-o, înlemni de spaimă şi rămase ţeapănă ca o momâie. Spaima pusese stăpânire pe toată făptura ei; din pricina asta, împărăteasa se urâţea văzând cu ochii. Şi atât de pocită se făcu că nici ea singură nu mai cuteza să se privească în oglindă.
Îşi luă lumea în cap şi o ţinu tot într-o goană, până se pierdu în adâncul pădurii sălbatice, ca să-şi ascundă acolo urâţenia. Şi de atunci, nici unui om nu-i mai fu dat s-o vadă şi nimeni nu mai ştiu ceva despre soarta ei. Iar Albă-ca-Zăpada trăi în bucurie şi fericire împreună cu tânărul împărat şi, dacă n-or fi murit, cu siguranţă că mai trăiesc şi-n zilele noastre.