ある王様に、はかり知れないほど美しい娘がいました。けれどとても高慢でその上横柄なので、どの求婚者も娘の気にいらなくて、求婚者を次々と追い返し、意地悪く笑い者にもしました。
あるとき、王様は大宴会を開き、そこへ遠近から結婚の相手となりそうな若者を招きました。若者たちは身分と地位に従って全員一列に整列させられました。最初は王様で、次は公爵、次は王子、伯爵、男爵、紳士階級がきました。それから王様の娘はそれぞれの身分の人の間を案内されましたが、どの人にもなにか異議を唱えました。一人は太りすぎていて、「酒樽ね」、背が高すぎると「やせでのっぽ、まるで役立たずね。」３人目は背が低すぎて「ちびのでぶはのろまよ。」、４人目は顔色が悪過ぎて「死神みたいね。」、５人目は顔が赤過ぎて、「見事なおんどりね。」、６人目は体が真直ぐでないので、「ストーブの後ろの乾かされた生木。」と言いました。
そんなふうに娘は一人ひとりに何か文句をつけましたが、列のかなり高い地位にいたりっぱな王様には特にはしゃいで、あごがすこし曲がっていたので、「ほら見て、つぐみのくちばしみたいなあごをしているわ。」と叫んで笑いました。その時からこの人はつぐみひげの王様の名前をもらいました。
しかし年とった王様は、娘が人々をあざ笑う以外何もしないで、そこに集まった求婚者みんなをばかにしたのを見ると、とても怒って、戸口に来た最初の乞食を娘の夫にすると誓いました。
２，３日後、バイオリン弾きが来て、少しのお金を稼ごうとして、窓の下で歌いました。王様はその歌をきくと、「あの男を上に来させろ。」と言いました。それでバイオリン弾きは、汚いぼろの服を着て入って来て、王様と娘の前で歌い、歌い終わると、施しを求めました。王様は、「お前の歌がとても気に入ったから、そこの娘を妻にやろう。」と言いました。
娘はぞっとしましたが、王様は「お前を最初の乞食にくれてやると誓いを立てた、そしてわしは誓いを守る。」と言いました。娘が何と言っても無駄で、牧師がよばれ、その場でバイオリン弾きと結婚させられてしまいました。式が終わると、王様は、「乞食女のお前がこれ以上宮殿にいるのはおかしいから、夫と一緒に立ち去れ。」といいました。
乞食は娘の手をとって連れ出し、娘は一緒に歩いていかねばなりませんでした。二人が大きな森に来ると、娘は尋ねました、「この美しい森はだれのものなの？」「つぐみひげの王様のものさ。お前がその人を選んだら、この森はお前のものだった。」「ああ、私はなんて不幸なの。つぐみひげの王様にすればよかったのに。」
乞食は娘の手をとって連れ出し、娘は一緒に歩いていかねばなりませんでした。二人が大きな森に来ると、娘は尋ねました、「この美しい森はだれのものなの？」「つぐみひげの王様のものさ。お前がその人を選んだら、この森はお前のものだった。」「ああ、私はなんて不幸なの。つぐみひげの王様にすればよかったのに。」
そのあと、二人は草原に来て、娘はまた「この美しい緑の草原は誰のものなの？」と尋ねました。「つぐみひげの王様のものさ。お前がその人を選んだら、この森はお前のものだった。」「ああ、私はなんて不幸なの。つぐみひげの王様にすればよかったのに。」
それから二人は大きな町に来て、娘はまた「この大きな町は誰のものなの？」と尋ねました。「つぐみひげの王様のものさ。お前がその人を選んだら、この町はお前のものだった。」「ああ、私はなんて不幸なの。つぐみひげの王様にすればよかったのに。」「お前がいつも別の夫を望んでいるのを聞くのは気に入らないね。おれはお前に十分じゃないのか？」とバイオリン弾きは言いました。
とうとう二人は小さな小屋に着きました。それで、娘は「まあ、なんて小さな家なの。このみすぼらしいあばら家は誰のものなの？」と言いました。バイオリン弾きは「おれとお前の家さ。ここで一緒に暮らすんだ。」と答えました。
娘は戸口が低くて身をかがめて入らなくてはなりませんでした。「召使たちはどこ？」と王様の娘はいいましたが、「何の召使だ？」と乞食は答えました。「お前はやってもらいたいことは自分でやらなくてはいけないのだ。すぐに火をおこして、水を火にかけ、おれの夕飯を作ってくれ。おれはすっかり疲れたよ。」しかし、王様の娘は火をつけたり料理したりは何も知らなくて、何かうまくやるには乞食が手を貸さないといけませんでした。乏しい食事を終えると寝ましたが、乞食は朝とても早く妻を起こして家事をやらせました。
２，３日こんなふうにまあなんとか暮らしましたが、蓄えが底をつきました。それで男は、「なあ、ここで食べたり飲んだりして何も稼がないではもうやっていけないよ。お前はかごを作れ。」と言いました。男は出かけて行って、柳を切り、家へ持って帰りました。それで妻はかごを作り始めましたが、かたい柳でかぼそい手を怪我してしまいました。
「これはだめだね。お前は糸を紡いだ方がいい。たぶんそれならもっとうまくできるだろう。」と男は言いました。妻は座って糸を紡ごうとしましたが、まもなく固い糸で柔らかい指を切ってしまい、血が出ました。「ほらね、お前は何の仕事にも向かないな。お前を嫁にして損したよ。さておれはつぼや土器の商売をしようと思うんだ。お前は市場に座って売ってくれよ。」と男は言いました。（ああ、もしお父様の国の人たちの誰かが市場に来て、私がそこに座って売っているのをみたら、どんなに笑うかしら？）と妻は思いましたが、そんなことは無駄で、飢え死にしたくなければ従うしかありませんでした。
初めて、妻はうまくできました。というのは妻がきれいだったので人々は喜んで買い、言い値でお金を払ったからです。お金を渡してつぼを置いていく人すらたくさんいました。それで、妻が稼いだお金が続く限り二人は暮らしました。それから夫は新しい瀬戸物をたくさん買いました。これをもって妻は市場の角に座り、売る準備をして自分の周りに瀬戸物を置いていました。しかし、突然酔っ払いの軽騎兵が馬で走って来て、ちょうど壺の間に乗り入れたので、壺はこなごなに壊れてしまいました。妻は泣きだして、こわくてどうしたらよいかわかりませんでした。「ああ、どうなるのかしら？これを知ったら、夫は何と言うだろう？」と叫びました。家へ走って帰り、夫にこの不運な出来事を話しました。「瀬戸物をもって市場の角にすわるやつがあるか？泣くのはやめろ。お前が普通の仕事ができないのはよくわかったよ。だから、王様の宮殿へ行って、台所女中の仕事はないかと聞いてきたんだ。お前を使ってくれると約束してくれたよ。そうすればただで食べ物を貰えるよ。」と男は言いました。
今度は王様の娘は台所女中になり、コックが手招きしたり呼んだりする元で働き、一番汚い仕事をしなければなりませんでした。ポケットの両方に小さなつぼをつけておき、残り物をそれに入れて家へ持って帰り、これを食べて二人は暮らしました。
王様の一番上の息子の結婚式が行われることになり、可哀そうな女は上に行って、広間の戸口のそばに行き、見ていました。すべてのろうそくがともされ、あとからあとからだんだん美しくなっていく人々が入っていき、すべてが華麗で豪華になり、女は悲しい心で自分の運命を考えました。そして、卑しい身分になりひどく貧しくなったのも元はといえば自分の高慢と横柄さにあったと呪いました。
運び込まれていったり、運び出されていくおいしい料理の匂いが女のところに届き、時々召使たちが少しばかり投げ与えてくれて、女は家へ持って帰るため壺に入れました。
突然王様の息子が、びろうどと絹の服を着て首に金のくさりをかけて、入ってきました。美しい女が戸のそばに立っているのを見ると、手をつかみ、踊ろうとしました。しかし、女は断り、恐怖で縮みあがりました。というのはそれが嘲って追い払った求婚者のつぐみひげの王様だとわかったからです。女はもがいて逃げようとしましたが役に立たなくて王子は広間へ引っ張って行きました。しかし女のポケットをぶら下げていた紐が切れて、壺が落ち、スープが流れ出して、中身があたり一面に散らばりました。人々がこれをみると、みんなの嘲り笑いが起こりました。女はとても恥ずかしくて穴があったら深く深く入りたいと思いました。女は戸口へ走って逃げてしまうところでしたが、階段で男がつかまえ、また連れ戻しました。その男をみると、またしてもつぐみひげの王様でした。王様はやさしく、「こわがらないで、私と、お前があのひどいあばら家で一緒に暮らしているバイオリン弾きとは、同じなんだ。お前を愛してるので、変装したのだよ。馬で瀬戸物に乗り入れた軽騎兵も私だよ。それもこれもお前の高慢ちきな心を謙虚にさせ、私を嘲った横柄さを罰するためだったんだ。」と言いました。
すると女は激しく泣いて、「私は大きな間違いをしました。あなたの妻になる価値がありません。」と言いました。しかし、つぐみひげの王様は、「安心して。悪い日々は過ぎたよ。さあ、私たちの結婚式を祝おう。」と言いました。それから侍女たちがやってきて、王様の娘に素晴らしい服を着せ、娘の父親と家来たちもみんな来て、つぐみひげの王様との結婚を祝福し、本当の喜びが始まりました。あなたもわたしもそこに行っていたらよかったねえ。
A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să-i găsească nici un peţitor pe gustul ei.
Pe cei care veniseră-n peţit până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra!
Dar iată că într-o bună zi, împăratul dădu un bal mare, la care-i pofti pe toţi flăcăii dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toate părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte veneau împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a doua.
Când fata de împărat fu purtată prin faţa şirului de peţitori, de-ndată ce-i văzu, îi găsi fiecăruia câte-un cusur. Primul i se păru prea gras: "Parcă-i un butoi!." Pe al doilea îl găsi prea înalt: "Ia te uite ce lungan! Nu-l ajung nici într-un an…." Cel de-al treilea era prea scund: "Scurt, gros şi îndesat! N-arată a bărbat!." De al patrulea zise că-i prea galben la faţă: "Parcă-i moartea!." Al cincilea i se păru prea roşcovan: "Roş-creastă de cocoş!." Iar al şaselea, prea adus de spate: "Ia te uită: brad verde, uscat după vatră!"
Şi uite aşa, nu se află unul să nu-i găsească prinţesa vreun cusur. Dar cel mai mult îşi râse de-un crai pe-a cărui faţă se vedea bunătatea şi voioşia. Acesta şedea în capul mesei şi avea bărbia niţeluş cam strâmbă.
- Ei, drăcie! strigă domniţa, stricându-se de atâta râs. Acesta are o bărbie ca un cioc de sturz!
Şi de-atunci îi rămase împăratului numele de "Cioc-de-Sturz." Dacă văzu împăratul cel bătrân că fata lui nu face altceva decât să-şi bată joc de toată lumea şi să-şi alunge peţitorii, se mânie cumplit şi făcu jurământ s-o dea de soţie celui dintâi cerşetor care va bate la poarta castelului.
La numai câteva zile după ce trecuse balul acela de pomină, un biet cântăreţ trecu pe acolo şi se porni să cânte sub ferestrele palatului, cu gândul că s-or îndura de el şi l-or milui cu niscaiva mâncare.
De cum îi auzi cântecul, împăratul îi porunci unui slujitor:
- Aduceţi-mi-l de îndată încoace!
Cântăreţul cel zdrenţuros intră-n sala tronului şi începu să cânte în faţa împăratului şi a fiicei sale. Şi după ce sfârşi de cântat, se rugă de măria-sa să-l ajute cu ce l-o lăsa inima. Împăratul îi zise:
- Atât de mult mi-a plăcut cântarea ta, că ţi-o dau pe fiica mea de soţie!
Pe domniţă o trecură fiori de groază la auzul acestor cuvinte, dar împăratul grăi răspicat:
- Am făcut jurământ să te dau după cel dintâi cerşetor care va trece pe aici, şi o să-mi ţin jurământul!
În zadar se rugă fata şi încercă să se împotrivească. Împăratul trimise după popă şi trufaşa prinţesă fu nevoită să se cunune cu cântăreţul cel sărman.
După cununie, împăratul nu-i lăsă pic de răgaz şi-i zise:
- Crezi că se mai cuvine ca o nevastă de cerşetor să locuiască sub acoperişul meu? Ia-ţi bărbatul şi du-te de-aici!
Cerşetorul îşi lua tânăra soţie de mână şi-o porniră, bătând drumurile pe jos. Şi când ajunseră ei într-o pădure mare, femeia îşi întrebă bărbatul:
- Pădurea asta mare,
- A cui să fie oare?
- A cui să fie oare?
Iar bărbatul îi răspunse:
- A lui Cioc-de-Sturz crai!
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
Merseră ei ce mai merseră până ajunseră într-o luncă. Şi femeia întrebă iarăşi:
- Da' lunca asta verde,
- A cui să fie oare?
- A lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- A cui să fie oare?
- A lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
Mai merseră ei o vreme şi numai ce dădură de-un oraş mare. Femeia îl întrebă din nou pe cerşetor:
- Oraşul ăsta mare
- Al cui să fie oare?
- Al lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-al tău,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Al cui să fie oare?
- Al lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-al tău,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Nu-mi place defel, îi spuse mânios cântăreţul, să te tot aud tânguindu-te că n-ai pe altul de bărbat! Da' ce, eu nu ţi-s potrivit, sunt de lepădat?!
În cele din urmă, poposiră la o colibă mititică, iar femeia întrebă:
- Vai, Doamne, cine-o locui în căscioară,
- Că-i dărăpănată din cale-afară?!
- Că-i dărăpănată din cale-afară?!
Iar cântăreţul îi răspunse:
- Vrei să ştii cine? Până azi am stat eu singur în ea, dar de-acum încolo vom locui aici împreună.
Când dădură să intre, femeia fu nevoită să se aplece, atât era de scund bordeiul.
- Dar unde-mi sunt slugile? întrebă ea.
- Care slugi? o luă la rost cerşetorul. De-acum înainte, tu singură va trebui să ai grijă de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul şi pune apă la fiert, să-mi faci de mâncare. Nu mai pot de flămând şi ostenit ce sunt!
Dar fata de împărat nu se pricepea defel să aprindă focul şi nici să gătească, aşa că cerşetorul n-avu încotro şi fu nevoit să pună el mâna să facă toată treaba, ca să nu rămână flămând. Şi, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune că n-a făcut o mâncare bunicică până la sfârşit…
După ce îmbucară ei puţinul pe care-l aveau, se culcară pe cuptor.
Dis-de-dimineaţă, cântăreţul îşi trezi nevasta cu noaptea-n cap şi-o îndemnă să se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rău, o duseră şi aşa câteva zile, până ce dădură gata toate merindele. Atunci, bărbatul îi zise nevestei sale:
- Ia ascultă, măi femeie, aşa n-o mai scoatem noi la socoteală: să mâncăm numai şi de câştigat nici pomeneală! Să te apuci de împletit coşuri, auzi?
Apoi, bărbatul se duse să taie nişte crengi de răchită, le făcu nuiele şi le cără în casă. Femeia se strădui din toata inima să le împletească, dar nuielele erau tari şi-i vătămau mâinile cele gingaşe.
- Văd eu că la asta nu-ţi merge mâna! îi zise bărbatul. Apucă-te măcar de tors, că poate la asta ai să te pricepi mai bine.
Se apucă femeia de tors, dar firul aspru al lânii îi tăia atât de adânc pielea gingaşă a degetelor, de-i dădea mereu sângele.
- Of, că tare prost am mai nimerit-o cu tine, că nu eşti bună de nicio ispravă! se oţărî la ea bărbatul. Dar ca să nu zici că-ţi caut pricină degeaba, uite, o sa încerc să fac negoţ cu oale şi străchini de lut. Iar tu o să le duci în piaţă şi o să le vinzi.
"Vai, gândi prinţesa, dacă s-or nimeri să vina tocmai atunci în piaţă oameni din împărăţia tatălui meu şi m-or vedea vânzând blide, ce-au să-şi mai râdă de mine!"
Dar cum n-avea încotro, fu nevoită să se supună, dacă nu voia să moară de foame. Prima oara îi merse bine negustoria, căci, văzând-o cât era de frumoasă, oamenii îi cumpărau bucuroşi marfa şi-i plăteau cât cerea ea. Ba, s-au mai găsit unii care-i puneau banii-n mâna şi uitau să-şi mai ia oalele…
Şi aşa au trăit ei o bucată de vreme de pe urma câştigului, până ce-au cheltuit şi ultima lescaie. Când văzu bărbatul că n-au încotro, o trimise din nou la târg cu o grămada de oale, căci fusese prevăzător şi le cumpărase mai înainte, din câştig.
De astă dată însă, domniţa se aşeză încrezătoare cu ele la gura oborului şi-ncepu să îmbie oamenii să le cumpere. Dar, ca un făcut, deodată apăru un călăreţ care intră cu armăsarul în grămada ei de oale şi le făcu pe toate numai cioburi. Femeia începu să plângă şi, de frică, nu mai ştia ce să facă.
"Vai de mine şi de mine ce-o să mai plătesc pentru asta!" se tânguia ea întruna. "Cine ştie ce-o să spună acu bărbatul meu, când o afla ce mi s-a întâmplat!"
O porni spre casă tot într-o fugă şi-i povesti cu de-amănuntul ce pacoste dăduse peste dânsa.
- Cine a mai pomenit să te-aşezi cu oalele tocmai la gura oborului, în drumul călăreţilor! o certă bărbatul, cu asprime. Şi acum, ia nu te mai văicări atât, că şi-un nătâng ar înţelege că nu eşti bună de nicio treabă!
Uite, am fost la palatul împăratului şi-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnică la bucătărie, şi mi-au făgăduit c-au să te primească, dar fără nicio simbrie, numai pe mâncare.
Şi uite aşa ajunse fata împăratului slujnică la bucătărie. Acolo trebuia să-i dea toate la îndemână bucătarului şi să săvârşească muncile cele mai grele şi mai umilitoare. Biata de ea îşi legase de amândouă buzunarele câte-o ulcică, şi-n ele aducea acasă resturile rămase de la masa împărătească. Şi cu bruma asta de mâncare îşi înşelau foamea.
Dar iată că într-o zi s-a întâmplat să se prăznuiască nunta feciorului celui mai mare al împăratului. Se duse şi ea, săraca, să privească, pitindu-se după o uşa din sala tronului… Când se aprinseră luminile şi începură să vină oaspeţii, unul mai mândru decât altul şi domniţa văzu strălucirea aceea care-i lua ochii, se gândi, cu inima întristată, la soarta ei şi-şi blestemă trufia care o adusese în starea asta de sărăcie, făcând-o să îndure atâtea umilinţe.
Trecând pe lângă dânsa, slugile îi aruncau din când în când din bucatele pe care le duceau ori le luau de la masă. Fata de împărat se grăbea să le pună în oală, ca să plece acasă cu ele.
Deodată se ivi în sală fiul împăratului, îmbrăcat numai în catifea şi-n mătăsuri. Când o văzu pe femeia aceea frumoasă, cum stătea aşa, pironită-n uşă, o prinse de mână şi vru s-o tragă-n joc. Dar ea se înspăimântă grozav şi căută să-i scape din strânsoare, fiindcă-şi dăduse îndată seama că fiul de crai nu era altul decât împăratul Cioc-de-Sturz, care-o peţise pe vremuri şi pe care ea îl batjocorise.
Dar împotrivirea nu-i ajuta la nimic, căci craiul o apucă şi mai zdravăn şi o trase după el, în sala tronului. Atunci, deodată, se rupse cureaua de care-i stăteau prinse cele două ulcele şi ciorba se vărsă pe jos, împrăştiindu-se cât colo…
Când văzură oaspeţii una ca asta, începură sa râdă cu toţii până ce nu mai putură şi-i aruncară numai cuvinte de batjocură. De ruşine, biata fată de împărat ar fi vrut mai bine să intre-n pământ. Alergă spre uşă, ca să piară cât mai degrabă din ochii lor, dar pe scară o ajunse din urma cineva şi o aduse înapoi. Îl privi şi-şi dădu seama că era tot împăratul Cioc-de-Sturz. Iar el îi grăi cu blândeţe:
- Nu te teme, că eu şi cântăreţul cu care ai stat în coliba aceea micuţă suntem unul şi acelaşi om! De dragul tău m-am prefăcut în cerşetor, iar călăreţul care ţi-a spart oalele tot eu am fost. Şi toate astea le-am făcut ca să-ţi înfrâng trufia şi să te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea începu să plângă amarnic şi-i zise:
- Cât de nedreaptă am fost! Nu mă simt vrednică să-ţi fiu soaţă!
Dar el căută s-o abată de la gândurile ei negre şi-i zise:
- Lasă, nu te mai omorî atât cu firea! Mângâie-te cu gândul că zilele tale de suferinţă au trecut şi acum o să facem o nuntă să se ducă vestea!
Şi cât ai bate din palme, se iviră slujnicele de o gătiră cu cele mai minunate straie din câte s-au pomenit vreodată. Veni apoi şi tatăl fetei, împăratul cel bătrân, veniră şi curtenii şi-i urară cu toţii să aibă parte de noroc la nunta ei cu împăratul Cioc-de-Sturz. Şi de-abia acum pot să zic că se puseră pe chef… Rău îmi pare, zău, că n-am nimerit şi noi pe acolo, că trebuie să se fi petrecut la nunta asta de pomină, cum nu s-a mai petrecut nicăieri pe lume!