A fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată nespus de frumoasă, dar atât de trufaşă, de nu putea să-i găsească nici un peţitor pe gustul ei.
Pe cei care veniseră-n peţit până atunci, fata reuşise să-i facă să-şi ia tălpăşiţa. Ba îi mai şi batjocorise pe deasupra!
Dar iată că într-o bună zi, împăratul dădu un bal mare, la care-i pofti pe toţi flăcăii dornici de însurătoare. Şi de cum se înfăţişară aceştia, veniţi din toate părţile lumii, împăratul îi şi orândui după rang şi stare: în frunte veneau împăraţii, apoi prinţii, conţii şi baronii, iar la urmă, nobilii de mâna a doua.
Când fata de împărat fu purtată prin faţa şirului de peţitori, de-ndată ce-i văzu, îi găsi fiecăruia câte-un cusur. Primul i se păru prea gras: "Parcă-i un butoi!." Pe al doilea îl găsi prea înalt: "Ia te uite ce lungan! Nu-l ajung nici într-un an…." Cel de-al treilea era prea scund: "Scurt, gros şi îndesat! N-arată a bărbat!." De al patrulea zise că-i prea galben la faţă: "Parcă-i moartea!." Al cincilea i se păru prea roşcovan: "Roş-creastă de cocoş!." Iar al şaselea, prea adus de spate: "Ia te uită: brad verde, uscat după vatră!"
Şi uite aşa, nu se află unul să nu-i găsească prinţesa vreun cusur. Dar cel mai mult îşi râse de-un crai pe-a cărui faţă se vedea bunătatea şi voioşia. Acesta şedea în capul mesei şi avea bărbia niţeluş cam strâmbă.
- Ei, drăcie! strigă domniţa, stricându-se de atâta râs. Acesta are o bărbie ca un cioc de sturz!
Şi de-atunci îi rămase împăratului numele de "Cioc-de-Sturz." Dacă văzu împăratul cel bătrân că fata lui nu face altceva decât să-şi bată joc de toată lumea şi să-şi alunge peţitorii, se mânie cumplit şi făcu jurământ s-o dea de soţie celui dintâi cerşetor care va bate la poarta castelului.
La numai câteva zile după ce trecuse balul acela de pomină, un biet cântăreţ trecu pe acolo şi se porni să cânte sub ferestrele palatului, cu gândul că s-or îndura de el şi l-or milui cu niscaiva mâncare.
De cum îi auzi cântecul, împăratul îi porunci unui slujitor:
- Aduceţi-mi-l de îndată încoace!
Cântăreţul cel zdrenţuros intră-n sala tronului şi începu să cânte în faţa împăratului şi a fiicei sale. Şi după ce sfârşi de cântat, se rugă de măria-sa să-l ajute cu ce l-o lăsa inima. Împăratul îi zise:
- Atât de mult mi-a plăcut cântarea ta, că ţi-o dau pe fiica mea de soţie!
Pe domniţă o trecură fiori de groază la auzul acestor cuvinte, dar împăratul grăi răspicat:
- Am făcut jurământ să te dau după cel dintâi cerşetor care va trece pe aici, şi o să-mi ţin jurământul!
În zadar se rugă fata şi încercă să se împotrivească. Împăratul trimise după popă şi trufaşa prinţesă fu nevoită să se cunune cu cântăreţul cel sărman.
După cununie, împăratul nu-i lăsă pic de răgaz şi-i zise:
- Crezi că se mai cuvine ca o nevastă de cerşetor să locuiască sub acoperişul meu? Ia-ţi bărbatul şi du-te de-aici!
Cerşetorul îşi lua tânăra soţie de mână şi-o porniră, bătând drumurile pe jos. Şi când ajunseră ei într-o pădure mare, femeia îşi întrebă bărbatul:
- Pădurea asta mare,
- A cui să fie oare?
- A cui să fie oare?
Iar bărbatul îi răspunse:
- A lui Cioc-de-Sturz crai!
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
Merseră ei ce mai merseră până ajunseră într-o luncă. Şi femeia întrebă iarăşi:
- Da' lunca asta verde,
- A cui să fie oare?
- A lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- A cui să fie oare?
- A lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-a ta,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
Mai merseră ei o vreme şi numai ce dădură de-un oraş mare. Femeia îl întrebă din nou pe cerşetor:
- Oraşul ăsta mare
- Al cui să fie oare?
- Al lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-al tău,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Al cui să fie oare?
- Al lui Cioc-de-Sturz crai.
- Şi-ar fi fost şi-al tău,
- De bărbat dacă-l luai.
- Din cauza trufiei, dădui de năpastă,
- Ce trai aş fi dus de-i eram azi nevastă!
- Nu-mi place defel, îi spuse mânios cântăreţul, să te tot aud tânguindu-te că n-ai pe altul de bărbat! Da' ce, eu nu ţi-s potrivit, sunt de lepădat?!
În cele din urmă, poposiră la o colibă mititică, iar femeia întrebă:
- Vai, Doamne, cine-o locui în căscioară,
- Că-i dărăpănată din cale-afară?!
- Că-i dărăpănată din cale-afară?!
Iar cântăreţul îi răspunse:
- Vrei să ştii cine? Până azi am stat eu singur în ea, dar de-acum încolo vom locui aici împreună.
Când dădură să intre, femeia fu nevoită să se aplece, atât era de scund bordeiul.
- Dar unde-mi sunt slugile? întrebă ea.
- Care slugi? o luă la rost cerşetorul. De-acum înainte, tu singură va trebui să ai grijă de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul şi pune apă la fiert, să-mi faci de mâncare. Nu mai pot de flămând şi ostenit ce sunt!
Dar fata de împărat nu se pricepea defel să aprindă focul şi nici să gătească, aşa că cerşetorul n-avu încotro şi fu nevoit să pună el mâna să facă toată treaba, ca să nu rămână flămând. Şi, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune că n-a făcut o mâncare bunicică până la sfârşit…
După ce îmbucară ei puţinul pe care-l aveau, se culcară pe cuptor.
Dis-de-dimineaţă, cântăreţul îşi trezi nevasta cu noaptea-n cap şi-o îndemnă să se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rău, o duseră şi aşa câteva zile, până ce dădură gata toate merindele. Atunci, bărbatul îi zise nevestei sale:
- Ia ascultă, măi femeie, aşa n-o mai scoatem noi la socoteală: să mâncăm numai şi de câştigat nici pomeneală! Să te apuci de împletit coşuri, auzi?
Apoi, bărbatul se duse să taie nişte crengi de răchită, le făcu nuiele şi le cără în casă. Femeia se strădui din toata inima să le împletească, dar nuielele erau tari şi-i vătămau mâinile cele gingaşe.
- Văd eu că la asta nu-ţi merge mâna! îi zise bărbatul. Apucă-te măcar de tors, că poate la asta ai să te pricepi mai bine.
Se apucă femeia de tors, dar firul aspru al lânii îi tăia atât de adânc pielea gingaşă a degetelor, de-i dădea mereu sângele.
- Of, că tare prost am mai nimerit-o cu tine, că nu eşti bună de nicio ispravă! se oţărî la ea bărbatul. Dar ca să nu zici că-ţi caut pricină degeaba, uite, o sa încerc să fac negoţ cu oale şi străchini de lut. Iar tu o să le duci în piaţă şi o să le vinzi.
"Vai, gândi prinţesa, dacă s-or nimeri să vina tocmai atunci în piaţă oameni din împărăţia tatălui meu şi m-or vedea vânzând blide, ce-au să-şi mai râdă de mine!"
Dar cum n-avea încotro, fu nevoită să se supună, dacă nu voia să moară de foame. Prima oara îi merse bine negustoria, căci, văzând-o cât era de frumoasă, oamenii îi cumpărau bucuroşi marfa şi-i plăteau cât cerea ea. Ba, s-au mai găsit unii care-i puneau banii-n mâna şi uitau să-şi mai ia oalele…
Şi aşa au trăit ei o bucată de vreme de pe urma câştigului, până ce-au cheltuit şi ultima lescaie. Când văzu bărbatul că n-au încotro, o trimise din nou la târg cu o grămada de oale, căci fusese prevăzător şi le cumpărase mai înainte, din câştig.
De astă dată însă, domniţa se aşeză încrezătoare cu ele la gura oborului şi-ncepu să îmbie oamenii să le cumpere. Dar, ca un făcut, deodată apăru un călăreţ care intră cu armăsarul în grămada ei de oale şi le făcu pe toate numai cioburi. Femeia începu să plângă şi, de frică, nu mai ştia ce să facă.
"Vai de mine şi de mine ce-o să mai plătesc pentru asta!" se tânguia ea întruna. "Cine ştie ce-o să spună acu bărbatul meu, când o afla ce mi s-a întâmplat!"
O porni spre casă tot într-o fugă şi-i povesti cu de-amănuntul ce pacoste dăduse peste dânsa.
- Cine a mai pomenit să te-aşezi cu oalele tocmai la gura oborului, în drumul călăreţilor! o certă bărbatul, cu asprime. Şi acum, ia nu te mai văicări atât, că şi-un nătâng ar înţelege că nu eşti bună de nicio treabă!
Uite, am fost la palatul împăratului şi-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnică la bucătărie, şi mi-au făgăduit c-au să te primească, dar fără nicio simbrie, numai pe mâncare.
Şi uite aşa ajunse fata împăratului slujnică la bucătărie. Acolo trebuia să-i dea toate la îndemână bucătarului şi să săvârşească muncile cele mai grele şi mai umilitoare. Biata de ea îşi legase de amândouă buzunarele câte-o ulcică, şi-n ele aducea acasă resturile rămase de la masa împărătească. Şi cu bruma asta de mâncare îşi înşelau foamea.
Dar iată că într-o zi s-a întâmplat să se prăznuiască nunta feciorului celui mai mare al împăratului. Se duse şi ea, săraca, să privească, pitindu-se după o uşa din sala tronului… Când se aprinseră luminile şi începură să vină oaspeţii, unul mai mândru decât altul şi domniţa văzu strălucirea aceea care-i lua ochii, se gândi, cu inima întristată, la soarta ei şi-şi blestemă trufia care o adusese în starea asta de sărăcie, făcând-o să îndure atâtea umilinţe.
Trecând pe lângă dânsa, slugile îi aruncau din când în când din bucatele pe care le duceau ori le luau de la masă. Fata de împărat se grăbea să le pună în oală, ca să plece acasă cu ele.
Deodată se ivi în sală fiul împăratului, îmbrăcat numai în catifea şi-n mătăsuri. Când o văzu pe femeia aceea frumoasă, cum stătea aşa, pironită-n uşă, o prinse de mână şi vru s-o tragă-n joc. Dar ea se înspăimântă grozav şi căută să-i scape din strânsoare, fiindcă-şi dăduse îndată seama că fiul de crai nu era altul decât împăratul Cioc-de-Sturz, care-o peţise pe vremuri şi pe care ea îl batjocorise.
Dar împotrivirea nu-i ajuta la nimic, căci craiul o apucă şi mai zdravăn şi o trase după el, în sala tronului. Atunci, deodată, se rupse cureaua de care-i stăteau prinse cele două ulcele şi ciorba se vărsă pe jos, împrăştiindu-se cât colo…
Când văzură oaspeţii una ca asta, începură sa râdă cu toţii până ce nu mai putură şi-i aruncară numai cuvinte de batjocură. De ruşine, biata fată de împărat ar fi vrut mai bine să intre-n pământ. Alergă spre uşă, ca să piară cât mai degrabă din ochii lor, dar pe scară o ajunse din urma cineva şi o aduse înapoi. Îl privi şi-şi dădu seama că era tot împăratul Cioc-de-Sturz. Iar el îi grăi cu blândeţe:
- Nu te teme, că eu şi cântăreţul cu care ai stat în coliba aceea micuţă suntem unul şi acelaşi om! De dragul tău m-am prefăcut în cerşetor, iar călăreţul care ţi-a spart oalele tot eu am fost. Şi toate astea le-am făcut ca să-ţi înfrâng trufia şi să te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea începu să plângă amarnic şi-i zise:
- Cât de nedreaptă am fost! Nu mă simt vrednică să-ţi fiu soaţă!
Dar el căută s-o abată de la gândurile ei negre şi-i zise:
- Lasă, nu te mai omorî atât cu firea! Mângâie-te cu gândul că zilele tale de suferinţă au trecut şi acum o să facem o nuntă să se ducă vestea!
Şi cât ai bate din palme, se iviră slujnicele de o gătiră cu cele mai minunate straie din câte s-au pomenit vreodată. Veni apoi şi tatăl fetei, împăratul cel bătrân, veniră şi curtenii şi-i urară cu toţii să aibă parte de noroc la nunta ei cu împăratul Cioc-de-Sturz. Şi de-abia acum pot să zic că se puseră pe chef… Rău îmi pare, zău, că n-am nimerit şi noi pe acolo, că trebuie să se fi petrecut la nunta asta de pomină, cum nu s-a mai petrecut nicăieri pe lume!
从前，有一位国王，膝下有一个女儿，美丽非凡，却因此而傲慢无理，目中无人，求婚的人里没有谁中她的意。 她不但一个接一个地拒绝他们的美意，而且还对人家冷嘲热讽。
有一回，国王举行盛大宴会，邀请了各地所有希望结婚的男子。 先入席的是几个国王，接着入席的是王子、公爵、伯爵和男爵，最后入席的是其余所有应邀而来男子。 公主走过这个行列，可对每一位横挑鼻子竖挑眼，这位太胖啦，她就用轻蔑的口气说道："好一个啤酒桶。"那个呢，又高又瘦，她就评头论足地说道："活像一只大蚊子。"下一个呢，太矮啦……"五大三粗，笨手笨脚。"她又说道。 第四个呢，脸色太苍白啦，"一具死尸。"；第五个，脸太红润……"一只公火鸡。"第六个呢，身板儿不够直……"像一快放在炉子后面烤干的弯木头。"就这样，她看谁都不顺眼。
有一位国王，下巴长得有点儿翘，更是免不了遭到她的大肆嘲笑挖苦。 "我的天哪！"她一边放声大笑一边高声地说，"瞧这家伙的下巴呀，长得跟画眉嘴一模一样啊！"打那以后，这位国王就落了个诨名--画眉嘴。 老国王发现女儿只是在嘲弄人家，对每个前来求婚的人都嗤之以鼻，便大动干火，发誓要把她嫁给第一个上门来讨饭的叫花子。
几天以后，一个走街窜巷卖唱的人在王宫的窗下唱起歌来，想讨一点儿施舍。 国王听见了歌声，便吩咐把这个人带来见他。 卖唱的衣衫褴褛，肮脏龌龊 ，来到国王和公主面前唱了起来，唱完便恳求给他一点儿赏赐。
国王对他说："你的歌让我很开心，我就把我的女儿许配给你吧。"
公主一听，吓得浑身发抖，国王却接着说："我发过誓，要把她嫁给第一个到这儿来讨饭的叫花子，我得言而有信。"
抗旨不遵完全是徒劳的。 于是，请来了牧师，为公主和这个走街窜巷卖唱的人举行了婚礼。
婚礼结束后，国王说道："现在你已是一个叫花子的老婆了，不宜再留宫中。你和你丈夫快上路吧。"
叫花子牵着她的手往外就走，公主不得不跟着他离开了王宫。 他们俩来到一片大树林前面，公主问："这片树林是谁的？"
卖唱的便回答道：
"是那位心地善良的画眉嘴国王的呀，
要是你当初嫁给他，现在不就是你的吗？ "
公主听了回答说：
"我这个可怜的女孩子啊，当初有点儿翘尾巴，要是嫁给画眉嘴国王就好啦。"
随后，他们俩来到一片绿草地，公主又问："这片美丽的绿草地是谁的？"
"是那位心地善良的画眉嘴国王的呀，
要是你当初嫁给他，现在不就是你的吗？ "
于是，公主又唉声叹气地说：
"我这个可怜的女孩子啊，当初有点儿翘尾巴，要是嫁给画眉嘴国王就好啦。"
接着，他们俩来到一座大城市，公主又问："这座美丽的城市是谁的？"
"是那位心地善良的画眉嘴国王的呀，
要是你当初嫁给他，现在不就是你的吗？ "
公主听了说：
"我这个可怜的女孩子啊，当初有点儿翘尾巴，要是嫁给画眉嘴国王该多好啦。"
"你老是渴望嫁给另一个男人，"卖唱的说，"我听了真气愤。难道我配不上你吗？"
最后，他们俩来到一所很小的房子前，她大声地问：
"这么小的房子我还没见过，
天哪，它会是什么人的窝？
卖唱的回答说："这是我的房子，也是你的家，我们就共同生活在这里。"
房门又矮又小，公主进去时，不得不弯下腰来，不然就会碰了头。
"佣人在哪儿呢？"公主问道。
"哪来的佣人呀。"叫花子回答说，"干什么事你都得自己动手。喏，你得快点儿把火生起来，把水烧开，然后给我煮饭。我已经累得不行了。"
可是，公主哪里会生火煮饭呀，叫花子只得自己动手，不然就得挨饿。 他们的晚饭很简单，晚饭后，就休息了。 谁知第二天一大早，他就把她赶下床，逼着她做家务事。
他们就这样过了几天，吃完了所有的存粮，丈夫于是说："老婆，你看，咱们这样光吃饭，不挣钱，可怎么活下去呀，你来编筐子吧。"
说罢，他就出去砍了些柳枝，扛回家来。 公主开始编筐子，可柳枝又粗又硬，把她娇嫩的双手全弄伤了。
"我觉得，"丈夫说，"这样不行啊，别编筐子啦，你还是纺线吧，也许你会在行些。"
于是，她开始坐下来试着纺线，可是纱线很粗糙，把她柔软的手指勒得鲜血直流。
"你看看，"丈夫又说道，"这算怎么一回事嘛。你什么也干不了，娶了你当老婆，我算倒霉透啦。现在我得做一做陶器生意，卖锅碗瓢盆什么的。你呢，得到市场上去叫卖。"
"天哪，"她心想，"要是我父亲王国里的人来赶集，看到我在那儿叫卖锅碗瓢盆，他们一定会嘲笑我的！"
可是，又有什么别的出路呢？ 不然就得活活饿死。 一开始，她的生意还不错。 人们见她长得漂亮，都来买她的东西，而且连价也不还。 的确，有几个人付了钱，却又把锅子作为礼物送给她。
夫妻俩靠她卖来的钱生活了一段时间，然后丈夫又进了一批陶器。 她坐在市场的一个角落里，把锅碗瓢盆什么的摆放在自己的周围，叫卖起来。 谁知一个喝得醉熏熏的骑兵突然打这儿急驰而过，那匹马冲进她的货摊，把所有的陶器踩得粉碎。 公主放声大哭，束手无策。 "我的天呀，我该怎么办哪？"她呜咽着说，"我丈夫会怎么骂我呀。"于是，她跑回家里，跟丈夫说了自己的遭遇。
"你是一个卖陶器的小贩子，哭管什么用，"她丈夫说，"你什么活儿也干不了。我只得跑到咱们国王的宫殿里，打听了一下你能不能在那儿当个帮厨女佣。人家答应先试用一段时间，还有，你在那里可以白吃饭。"
这样一来，公主就变成了帮厨女佣。 她给大师傅打下手，干各种最脏的活儿。 她在衣服里缝了一个口袋，在口袋里放了一只带盖的罐子，每天把残羹剩饭盛在里面，带回家中糊口。
为了庆祝国王的长子满十八岁，国王举行了盛大的舞会。 在那个不同寻常的夜晚，可怜的年轻女佣躲在上面大厅的门后，偷偷地观望。 她目睹着蜡烛一根根点燃，宾客们一个个步入大厅，全都衣着华丽，光彩照人。 面对眼前富丽堂皇、令人眼花缭乱的景象，她不无哀伤地想起自己悲惨的命运，站在那里几乎泣不成声。 自己一向傲慢无理，目中无人，才落到今天这般贫穷凄惨的境地，她感到痛悔不已。 美味佳肴端进端出，香味扑鼻，她馋得口水直流，仆人们不时扔给她一些残渣剩菜，她便装进罐子里，准备带回家去。
国王的长子身着天鹅绒和绸缎衣服，衣服上镶嵌着钻石，脖子上挂着金项链，正朝大厅走去，发现这个可怜的女子站在门后，正偷偷地观望着舞会的情景，王子一把抓住她的手，要和她跳舞，她却不肯。 她认出这位王子正是曾经向她求过婚，被她嘲弄侮辱过的那个画眉嘴国王，不禁吓得浑身发抖。 可是，不管她怎样挣扎，王子还是硬将她拉进了舞厅。 不料，她用来系口袋的线绳，就在这时断了，罐子一下子滚了出来，汤汤水水流了一地，残渣剩菜撒得到处都是。 人们一见哄堂大笑，她成了众人的笑柄，羞愧得恨不得有个地缝钻进去。 她朝门口冲了过去，想要逃走，可在台阶上被一个男子拦住了去路，又给拉了回来。 她定睛一看，这个男子又是画眉嘴国王，国王用亲切和蔼的语气对她说：
"别怕，我和那个跟你生活在破破烂烂的小房子里的叫花子，原本是一个人哪。我很爱你，才乔装打扮成叫花子；那个喝得醉熏熏的、冲进你的货摊，把陶器踩得粉碎的骑兵，也是我呀。我做这些，全是为了克服你的傲慢无礼，惩罚你对新郎的嘲弄。"
公主听罢，痛哭流涕，抽泣着对国王说："我真是太不应该了，不配做您的妻子。"
画眉嘴国王却安慰她说："过去的已经过去了。现在我们就举行婚礼吧。"
话音刚落，宫女们随即走了过来，给她打扮得花枝招展。 她父亲和宫里的人也来了，祝贺她和画眉嘴国王新婚幸福。
有一回，国王举行盛大宴会，邀请了各地所有希望结婚的男子。 先入席的是几个国王，接着入席的是王子、公爵、伯爵和男爵，最后入席的是其余所有应邀而来男子。 公主走过这个行列，可对每一位横挑鼻子竖挑眼，这位太胖啦，她就用轻蔑的口气说道："好一个啤酒桶。"那个呢，又高又瘦，她就评头论足地说道："活像一只大蚊子。"下一个呢，太矮啦……"五大三粗，笨手笨脚。"她又说道。 第四个呢，脸色太苍白啦，"一具死尸。"；第五个，脸太红润……"一只公火鸡。"第六个呢，身板儿不够直……"像一快放在炉子后面烤干的弯木头。"就这样，她看谁都不顺眼。
有一位国王，下巴长得有点儿翘，更是免不了遭到她的大肆嘲笑挖苦。 "我的天哪！"她一边放声大笑一边高声地说，"瞧这家伙的下巴呀，长得跟画眉嘴一模一样啊！"打那以后，这位国王就落了个诨名--画眉嘴。 老国王发现女儿只是在嘲弄人家，对每个前来求婚的人都嗤之以鼻，便大动干火，发誓要把她嫁给第一个上门来讨饭的叫花子。
几天以后，一个走街窜巷卖唱的人在王宫的窗下唱起歌来，想讨一点儿施舍。 国王听见了歌声，便吩咐把这个人带来见他。 卖唱的衣衫褴褛，肮脏龌龊 ，来到国王和公主面前唱了起来，唱完便恳求给他一点儿赏赐。
国王对他说："你的歌让我很开心，我就把我的女儿许配给你吧。"
公主一听，吓得浑身发抖，国王却接着说："我发过誓，要把她嫁给第一个到这儿来讨饭的叫花子，我得言而有信。"
抗旨不遵完全是徒劳的。 于是，请来了牧师，为公主和这个走街窜巷卖唱的人举行了婚礼。
婚礼结束后，国王说道："现在你已是一个叫花子的老婆了，不宜再留宫中。你和你丈夫快上路吧。"
叫花子牵着她的手往外就走，公主不得不跟着他离开了王宫。 他们俩来到一片大树林前面，公主问："这片树林是谁的？"
卖唱的便回答道：
"是那位心地善良的画眉嘴国王的呀，
要是你当初嫁给他，现在不就是你的吗？ "
公主听了回答说：
"我这个可怜的女孩子啊，当初有点儿翘尾巴，要是嫁给画眉嘴国王就好啦。"
随后，他们俩来到一片绿草地，公主又问："这片美丽的绿草地是谁的？"
"是那位心地善良的画眉嘴国王的呀，
要是你当初嫁给他，现在不就是你的吗？ "
于是，公主又唉声叹气地说：
"我这个可怜的女孩子啊，当初有点儿翘尾巴，要是嫁给画眉嘴国王就好啦。"
接着，他们俩来到一座大城市，公主又问："这座美丽的城市是谁的？"
"是那位心地善良的画眉嘴国王的呀，
要是你当初嫁给他，现在不就是你的吗？ "
公主听了说：
"我这个可怜的女孩子啊，当初有点儿翘尾巴，要是嫁给画眉嘴国王该多好啦。"
"你老是渴望嫁给另一个男人，"卖唱的说，"我听了真气愤。难道我配不上你吗？"
最后，他们俩来到一所很小的房子前，她大声地问：
"这么小的房子我还没见过，
天哪，它会是什么人的窝？
卖唱的回答说："这是我的房子，也是你的家，我们就共同生活在这里。"
房门又矮又小，公主进去时，不得不弯下腰来，不然就会碰了头。
"佣人在哪儿呢？"公主问道。
"哪来的佣人呀。"叫花子回答说，"干什么事你都得自己动手。喏，你得快点儿把火生起来，把水烧开，然后给我煮饭。我已经累得不行了。"
可是，公主哪里会生火煮饭呀，叫花子只得自己动手，不然就得挨饿。 他们的晚饭很简单，晚饭后，就休息了。 谁知第二天一大早，他就把她赶下床，逼着她做家务事。
他们就这样过了几天，吃完了所有的存粮，丈夫于是说："老婆，你看，咱们这样光吃饭，不挣钱，可怎么活下去呀，你来编筐子吧。"
说罢，他就出去砍了些柳枝，扛回家来。 公主开始编筐子，可柳枝又粗又硬，把她娇嫩的双手全弄伤了。
"我觉得，"丈夫说，"这样不行啊，别编筐子啦，你还是纺线吧，也许你会在行些。"
于是，她开始坐下来试着纺线，可是纱线很粗糙，把她柔软的手指勒得鲜血直流。
"你看看，"丈夫又说道，"这算怎么一回事嘛。你什么也干不了，娶了你当老婆，我算倒霉透啦。现在我得做一做陶器生意，卖锅碗瓢盆什么的。你呢，得到市场上去叫卖。"
"天哪，"她心想，"要是我父亲王国里的人来赶集，看到我在那儿叫卖锅碗瓢盆，他们一定会嘲笑我的！"
可是，又有什么别的出路呢？ 不然就得活活饿死。 一开始，她的生意还不错。 人们见她长得漂亮，都来买她的东西，而且连价也不还。 的确，有几个人付了钱，却又把锅子作为礼物送给她。
夫妻俩靠她卖来的钱生活了一段时间，然后丈夫又进了一批陶器。 她坐在市场的一个角落里，把锅碗瓢盆什么的摆放在自己的周围，叫卖起来。 谁知一个喝得醉熏熏的骑兵突然打这儿急驰而过，那匹马冲进她的货摊，把所有的陶器踩得粉碎。 公主放声大哭，束手无策。 "我的天呀，我该怎么办哪？"她呜咽着说，"我丈夫会怎么骂我呀。"于是，她跑回家里，跟丈夫说了自己的遭遇。
"你是一个卖陶器的小贩子，哭管什么用，"她丈夫说，"你什么活儿也干不了。我只得跑到咱们国王的宫殿里，打听了一下你能不能在那儿当个帮厨女佣。人家答应先试用一段时间，还有，你在那里可以白吃饭。"
这样一来，公主就变成了帮厨女佣。 她给大师傅打下手，干各种最脏的活儿。 她在衣服里缝了一个口袋，在口袋里放了一只带盖的罐子，每天把残羹剩饭盛在里面，带回家中糊口。
为了庆祝国王的长子满十八岁，国王举行了盛大的舞会。 在那个不同寻常的夜晚，可怜的年轻女佣躲在上面大厅的门后，偷偷地观望。 她目睹着蜡烛一根根点燃，宾客们一个个步入大厅，全都衣着华丽，光彩照人。 面对眼前富丽堂皇、令人眼花缭乱的景象，她不无哀伤地想起自己悲惨的命运，站在那里几乎泣不成声。 自己一向傲慢无理，目中无人，才落到今天这般贫穷凄惨的境地，她感到痛悔不已。 美味佳肴端进端出，香味扑鼻，她馋得口水直流，仆人们不时扔给她一些残渣剩菜，她便装进罐子里，准备带回家去。
国王的长子身着天鹅绒和绸缎衣服，衣服上镶嵌着钻石，脖子上挂着金项链，正朝大厅走去，发现这个可怜的女子站在门后，正偷偷地观望着舞会的情景，王子一把抓住她的手，要和她跳舞，她却不肯。 她认出这位王子正是曾经向她求过婚，被她嘲弄侮辱过的那个画眉嘴国王，不禁吓得浑身发抖。 可是，不管她怎样挣扎，王子还是硬将她拉进了舞厅。 不料，她用来系口袋的线绳，就在这时断了，罐子一下子滚了出来，汤汤水水流了一地，残渣剩菜撒得到处都是。 人们一见哄堂大笑，她成了众人的笑柄，羞愧得恨不得有个地缝钻进去。 她朝门口冲了过去，想要逃走，可在台阶上被一个男子拦住了去路，又给拉了回来。 她定睛一看，这个男子又是画眉嘴国王，国王用亲切和蔼的语气对她说：
"别怕，我和那个跟你生活在破破烂烂的小房子里的叫花子，原本是一个人哪。我很爱你，才乔装打扮成叫花子；那个喝得醉熏熏的、冲进你的货摊，把陶器踩得粉碎的骑兵，也是我呀。我做这些，全是为了克服你的傲慢无礼，惩罚你对新郎的嘲弄。"
公主听罢，痛哭流涕，抽泣着对国王说："我真是太不应该了，不配做您的妻子。"
画眉嘴国王却安慰她说："过去的已经过去了。现在我们就举行婚礼吧。"
话音刚落，宫女们随即走了过来，给她打扮得花枝招展。 她父亲和宫里的人也来了，祝贺她和画眉嘴国王新婚幸福。