A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, şi tăietorul ăsta trăia cu nevasta şi cele trei fetiţe ale lor într-un bordei, la marginea unui codru unde arareori călca picior de om. Şi într-o dimineaţă, înainte de-a pleca la lucru, ca de obicei, tăietorul îi spuse nevestei:
- Când s-o face de amiaz', trimite-mi pe fata cea mare în pădure, cu merinde, că altminteri n-o să pot mântui lucrul. Şi ca nu cumva să se rătăcească, mai adăugă el, o să iau cu mine punga asta de mei şi o să presar boabele pe tot drumul.
De îndată ce văzu soarele strălucind sus pe cer, deasupra pădurii, fata cea mare porni la drum cu o oală plină cu ciorbă. Dar vrăbiile de câmp şi de pădure, ciocârliile, cintezoii, mierlele şi ereţii ciuguliseră de mult boabele de mei. Aşa că fata nu mai putu să dea de urma drumului. O porni atunci la întâmplare şi merse ea aşa, până ce amurgi şi se întunecă de-a binelea. Copacii foşneau în întunericul nopţii, bufniţele scoteau tot soiul de ţipete şi pe fată începu s-o prindă frica. Deodată zări în depărtare o rază de lumină scânteind printre pomi.
"Acolo trebuie că e vreo aşezare de oameni, gândi ea; şi-mi spune inima că nu m-or lăsa pe seama fiarelor şi s-or îndura să-mi dea adăpost peste noapte…" Şi se îndreptă, încrezătoare, spre lumina aceea. Curând se afla în faţa unei căsuţe cu ferestrele luminate. Bătu la uşă şi un glas aspru îi răspunse dinăuntru: "Intră!" Fata păşi în tinda întunecoasă şi bătu la uşa odăiţei. "Dar intră o dată!," strigă acelaşi glas aspru.
Şi când deschise uşa, fata văzu şezând la o masă un bătrân alb ca neaua, împovărat de ani. Moşneagul îşi ţinea obrazul sprijinit în mâini şi barba lui albă se revărsa peste tăblia mesei, până aproape de pământ. Lângă vatră se odihneau trei făpturi: o găinuşă, un cocoşel şi o vacă bălţată. Fata îi povesti bătrânului toate câte i se întâmplaseră şi-l rugă să-i dea adăpost peste noapte. Bătrânul se întoarse atunci către cele trei făpturi şi le zise:
Găinuşa mea bălaie,
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
"Ducs!," răspunseră ele şi, pesemne, în limba lor, asta înseamnă "Să-i facem pe voie!," căci bătrânul vorbi mai departe:
- La noi o să găseşti câte nu gândeşti şi toate din plin; du-te afară la vatră şi pregăteşte-ne ceva pentru cină!
În bucătărie, fata găsi atâtea, c-ar fi avut cu ce să îndestuleze o omenire întreagă. Se apucă ea de găti o mâncare să-ţi lingi degetele, nu alta, dar la cele trei făpturi nu se gândi defel. Aduse după aceea la masă o strachină plină vârf cu bucate, se aşeză lângă bătrânul cel coliliu şi mâncă până ce-şi potoli foamea. După ce se sătură de-a binelea, îl întrebă pe bătrân:
- Ei, acu' îs obosită; unde găsesc un pat să mă culc?
Cele trei făpturi răspunseră într-un glas:
Cu el ai mâncat,
Cu el ai băut,
Dar gândul la noi nu ţi-a fost.
Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!
Cu el ai băut,
Dar gândul la noi nu ţi-a fost.
Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!
Atunci bătrânul grăi:
- Urcă treptele astea şi o să dai de-o odaie cu două paturi; scutură-le bine şi aşterne pe el cearşafuri curate, că viu şi eu îndată să mă culc.
Fata urcă treptele şi după ce scutură paturile şi le primeni se întinse într-unul, fără să-l mai aştepte pe bătrân. După puţin veni şi bătrânul cel alb ca neaua. Şi când văzu că fata e cufundată într-un somn adânc, deschise o uşiţă în podea şi-i dădu drumul în pivniţă.
Seara, târziu, tăietorul de lemne se întoarse acasă şi-o luă la rost pe nevastă-sa că l-a lăsat să flămânzească toată ziua.
- Nu-s vinovată cu nimica, răspunse femeia. Fata a plecat cu prânzul, aşa cum ne-am înţeles, dar pesemne că s-o fi rătăcit; mâine o să se înapoieze acasă, n-ai grijă!
A doua zi, tăietorul se sculă înainte de revărsatul zorilor şi când fu să plece îi spuse nevesti-sii să-i trimită mâncarea cu fata cea mijlocie.
- O să iau cu mine o pungă cu linte, o linişti el; boabele de linte sunt mai mari decât cele de mei, aşa că fata o să le poată vedea mai uşor şi n-o să mai rătăcească drumul, ca soru-sa.
Când veni vremea prânzului, fata cea mijlocie porni şi ea cu mâncarea în pădure, dar nu găsi pe drum nici urmă de linte. Ca şi-n ajun, o ciuguliseră păsările codrului, de nu mai rămăsese măcar un bob. Fata rătăci în pădure, până se înnoptă, şi nimeri şi ea la căsuţa bătrânului. Acesta o pofti să intre înăuntru şi, de cum păşi pragul, fata îl rugă pe unchiaş să-i dea ceva de mâncare şi s-o adăpostească peste noapte.
Bătrânul cu barba albă se adresă din nou celor trei făpturi:
Găinuşa mea bălaie,
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
Cele trei făpturi răspunseră iarăşi "Ducs!" şi toate se petrecură ca şi cu o seară înainte: fata găti nişte bucate să-ţi lingi degetele, nu alta; mâncă şi bău cu bătrânul, după pofta inimii, dar nu se îngriji câtuşi de puţin de animale. Când întrebă unde ar putea să-şi găsească un culcuş pentru noapte, ele îi strigară drept răspuns:
Cu el ai mâncat,
Cu el ai băut,
Dar gândul la noi nu ţi-a fost.
Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!
Cu el ai băut,
Dar gândul la noi nu ţi-a fost.
Cată-ţi dar singură loc de-adăpost!
De îndată ce fata adormi, intră şi bătrânul în odaie; o privi cu luare-aminte, clătină din cap şi, deschizând uşiţa cea tainică, o lăsă şi pe ea să cadă în pivniţă.
A treia zi dimineaţa, tăietorul de lemne îi spuse nevesti-sii:
- Astăzi să-mi trimiţi mâncarea cu fata cea mică; ascultătoare şi cuminte cum o ştiu, sunt sigur c-o s-o ţină numai pe drumul drept, nu ca surorile ei, care nu pot să stea o clipă locului, de parc-ar fi nişte zvăpăiaţi de bondari!
Dar nevastă-sa nici nu voi să audă:
- Vrei să-mi pierd şi copilul cel mai drag?
- Fii fără grijă, îi răspunse el; fata n-o să se rătăcească, căci e cuminte şi deşteaptă. Dar vorba ceea: "Paza bună trece primejdia rea," aşa că tot am să iau nişte mazăre, s-o presar pe drum; boabele de mazăre sunt mai mari decât cele de linte şi-i vor arăta calea adevărată.
Dar când mezina ajunse în pădure, nu găsi nici măcar un bob de mazăre, căci porumbeii îşi umpluseră de mult guşile cu ele, aşa că nici ea nu mai ştiu încotro s-o apuce. Rătăcea de colo-colo şi nu-şi găsea o clipă de linişte, gândindu-se că bietul taică-său o să flămânzească din pricina ei şi că maica-sa o să se tânguie amarnic dacă s-o întâmpla ca nici ea să nu se mai întoarcă acasă.
Când se înnopta de-a binelea, numai ce zări şi ea luminiţa scânteind printre pomi şi, luându-se după ea, ajunse la căsuţa din pădure. Se rugă frumos de bătrân să-i dea adăpost peste noapte şi omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:
Găinuşa mea bălaie,
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
"Ducs!," răspunseră ele. Atunci fata se apropie de vatra lângă care stăteau animalele şi le dezmierdă drăgăstos; mângâie găinuşa şi cocoşelul, netezindu-le penele lucioase, iar pe vaca cea bălţată o scărpină între coarne.
Şi după ce, ascultând de îndemnul bătrânului, găti o ciorbă straşnică şi aduse castronul pe masă, îşi zise: "Oare se cade ca eu să mă îndestulez cu de toate, iar bietele animale să nu capete nimic? Că doar în casa asta găseşti câte nu gândeşti, şi toate din plin. Nu s-ar cuveni ca mai întâi să mă îngrijesc de animale?" Ieşi afară, după orz, şi-l presără pe dinaintea găinuşei şi a cocoşelului, iar pentru vacă aduse un braţ bun de fân aromat.
- Mâncaţi cu plăcere, dragele mele animale, le îmbie fata, şi dacă vi-e sete, o să vă aduc şi apă proaspătă.
Aduse apoi o găleată plină cu apă şi găinuşa şi cocoşelul se cocoţară îndată pe marginea găleţii; îşi afundară ciocurile în apă şi cât ai clipi îşi ridicară capul drept în sus, aşa cum beau păsările, iar vaca cea bălţată trase şi ea o înghiţitură zdravănă. După ce animalele se săturară, fata se aşeză la masă lângă bătrân şi mâncă ceea ce-i lăsase el. După puţină vreme, găinuşa şi cocoşelul îşi vârâră căpşorul sub aripi şi vaca cea bălţată începu să clipească din ochi, semn că-i era somn. Atunci fetiţa întrebă:
- N-ar fi timpul să mergem la culcare?
Omul cu barba albă se adresă şi de astă dată celor trei făpturi:
Găinuşa mea bălaie,
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
Cocoşel cu mândre straie,
Şi tu, vaca mea bălţată,
Răspundeţi fetei pe dată!
Şi ele răspunseră "Ducs!." Apoi, către fetiţă:
Cu noi ai mâncat,
Setea ne-ai astâmpărat
Şi te-ai îngrijit cu drag de fiecare,
Somn uşor! E timpul de culcare...
Setea ne-ai astâmpărat
Şi te-ai îngrijit cu drag de fiecare,
Somn uşor! E timpul de culcare...
Fata urcă treptele, scutură bine pernele şi abia isprăvi de întins aşternutul proaspăt, că şi veni bătrânul; se lungi în pat şi barba lui cea albă îi ajungea până la călcâie. Fata se urcă în patul celălalt şi adormi pe dată.
Dormi ea liniştită, până pe la miezul nopţii, când se iscă în casă o asemenea hărmălaie, că fata se trezi deodată din somn. Pârâia şi scârţâia prin toate ungherele; uşa se deschidea cu zgomot şi se izbea de perete, grinzile trosneau ca şi cum ar fi fost smulse din încheieturi, iar treptele păreau că sunt gata-gata să se prăbuşească. În cele din urmă se auzi o bubuitură asurzitoare ca şi când s-ar fi năruit întreg acoperişul. După ce zgomotele se potoliră, şi cum nu i se întâmplase nimic, fata continuă să stea liniştită în patul ei şi adormi din nou.
Dar când se trezi a doua zi, soarele răsărise de mult şi ce-i văzură ochii? Se afla într-o sală mare şi-n jurul ei toate se scăldau într-o strălucire nemaivăzută; pereţii erau zugrăviţi cu flori de aur, pe un câmp de mătase verde, iar patul era de fildeş şi plapuma de catifea purpurie. Foarte aproape de ea, pe un scaun, se afla o pereche de pantofi brodaţi cu mărgăritare. Fetei i se păru că totul e un vis, dar trei servitori îmbrăcaţi în straie bogate intrară în iatac şi o întrebară ce le porunceşte.
- Căutaţi-vă de treabă, răspunse fata. Mă scol îndată, să-i gătesc bătrânului o ciorbă şi, după aia, o să-mi satur găinuşa cea frumoasă, cocoşelul cel frumuşel şi frumoasa vacă bălţată.
Fata gândea că bătrânul trebuie să se fi sculat de mult, dar când aruncă o privire spre patul lui moşneagul dispăruse şi-n locul moşneagului în pat se afla un străin. Îl privi mai cu luare-aminte şi-şi dădu seama că e tânăr şi frumos. Tocmai atunci se trezi şi flăcăul şi, ridicându-se în capul oaselor, zise:
- Sunt fecior de împărat şi am fost blestemat de-o vrăjitoare afurisită să trăiesc în pădurea asta, sub chipul unui om bătrân, albit de ani. Nimănui nu i s-a îngăduit să mă însoţească, în afară de cei trei servitori, care au luat unul înfăţişare de găinuşă, altul de cocoşel şi altul de vacă bălţată. Şi-mi era dat să zac sub puterea blestemului până ce s-ar fi ivit o fată cu inimă atât de bună, încât bunătatea ei să se reverse nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra animalelor… Ţie ţi-a fost hărăzit aceasta şi-n miez de noapte ne-ai izbăvit de cruntul blestem. Şi casa cea veche din pădure s-a prefăcut iarăşi în palatul meu împărătesc…
După ce se sculară, feciorul de împărat porunci celor trei servitori să se gătească de drum, pentru a da de urma tăietorului de lemne şi a nevestei sale şi să-i poftească la nuntă.
- Dar unde sunt cele două surori ale mele? întrebă fata.
- Le-am încuiat în pivniţă şi mâine dimineaţă vor fi duse în adâncul pădurii, la un cărbunar, ca să-l slujească până ce s-or face mai bune şi nu vor mai lăsa să flămânzească bietele animale.
Ein armer Holzhauer lebte mit seiner Frau und drei Töchtern in einer kleinen Hütte an dem Rande eines einsamen Waldes. Eines Morgens, als er wieder an seine Arbeit wollte, sagte er zu seiner Frau: "Laß mir ein Mittagsbrot von dem ältesten Mädchen hinaus in den Wald bringen, ich werde sonst nicht fertig. Und damit es sich nicht verirrt," setzte er hinzu, "so will ich einen Beutel mit Hirse mitnehmen und die Körner auf den Weg streuen."
Als nun die Sonne mitten über dem Walde stand, machte sich das Mädchen mit einem Topf voll Suppe auf den Weg. Aber die Feld- und Waldsperlinge, die Lerchen und Finken, Amseln und Zeisige hatten die Hirse schon längst aufgepickt, und das Mädchen konnte die Spur nicht finden. Da ging es auf gut Glück immer fort, bis die Sonne sank und die Nacht einbrach. Die Bäume rauschten in der Dunkelheit, die Eulen schnarrten, und es fing an, ihm angst zu werden. Da erblickte es in der Ferne ein Licht, das zwischen den Bäumen blinkte. Dort sollten wohl Leute wohnen, dachte es, die mich über Nacht behalten, und ging auf das Licht zu. Nicht lange, so kam es an ein Haus, dessen Fenster erleuchtet waren. Es klopfte an, und eine rauhe Stimme rief von innen: "Herein!" Das Mädchen trat auf die dunkle Diele und pochte an die Stubentür. "Nur herein," rief die Stimme, und als es öffnete, saß da ein alter, eisgrauer Mann an dem Tisch, hatte das Gesicht auf die beiden Hände gestützt, und sein weißer Bart floß über den Tisch herab fast bis auf die Erde. Am Ofen aber lagen drei Tiere, ein Hühnchen, ein Hähnchen und eine buntgescheckte Kuh. Das Mädchen erzählte dem Alten sein Schicksal und bat um ein Nachtlager. Der Mann sprach:
"Schön Hühnchen,
Schön Hähnchen
Und du schöne bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
Schön Hähnchen
Und du schöne bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
"Duks!" antworteten die Tiere, und das mußte wohl heißen 'wir sind es zufrieden', denn der Alte sprach weiter: "Hier ist Hülle und Fülle, geh hinaus an den Herd und koch uns ein Abendessen." Das Mädchen fand in der Küche Überfluß an allem und kochte eine gute Speise, aber an die Tiere dachte es nicht. Es trug die volle Schüssel auf den Tisch, setzte sich zu dem grauen Mann, aß und stillte seinen Hunger. Als es satt war, sprach es: "Aber jetzt bin ich müde, wo ist ein Bett, in das ich mich legen und schlafen kann?" Die Tiere antworteten:
"Du hast mit ihm gegessen,
Du hast mit ihm getrunken,
Du hast an uns gar nicht gedacht,
Nun sieh auch. wo du bleibst die Nacht."
Du hast mit ihm getrunken,
Du hast an uns gar nicht gedacht,
Nun sieh auch. wo du bleibst die Nacht."
Da sprach der Alte: "Steig nur die Treppe hinauf, so wirst du eine Kammer mit zwei Betten finden, schüttle sie auf und decke sie mit weißem Linnen, so will ich auch kommen und mich schlafen legen." Das Mädchen stieg hinauf, und als es die Betten geschüttelt und frisch gedeckt hatte, da legte es sich in das eine, ohne weiter auf den Alten zu warten. Nach einiger Zeit aber kam der graue Mann, beleuchtete das Mädchen mit dem Licht und schüttelte den Kopf. Und als er sah, daß es fest eingeschlafen war, öffnete er eine Falltüre und ließ es in den Keller sinken.
Der Holzhauer kam am späten Abend nach Haus und machte seiner Frau Vorwürfe, daß sie ihn den ganzen Tag habe hungern lassen. "Ich habe keine Schuld," antwortete sie, "das Mädchen ist mit dem Mittagessen hinausgegangen, es muß sich verirrt haben; morgen wird es schon wiederkommen." Vor Tag aber stand der Holzhauer auf, wollte in den Wald, verlangte, die zweite Tochter solle ihm diesmal das Essen bringen. "Ich will einen Beutel mit Linsen mitnehmen," sagte er, "die Körner sind größer als Hirse, das Mädchen wird sie besser sehen und kann den Weg nicht verfehlen." Zur Mittagszeit trug auch das Mädchen die Speise hinaus, aber die Linsen waren verschwunden: die Waldvögel hatten sie, wie am vorigen Tag, aufgepickt und keine übriggelassen. Das Mädchen irrte im Walde umher, bis es Nacht ward, da kam es ebenfalls zu dem Haus des Alten, ward hereingerufen und bat um Speise und Nachtlager. Der Mann mit dem weißen Barte fragte wieder die Tiere:
"Schön Hühnchen,
schön Hähnchen
Und du schöne bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
schön Hähnchen
Und du schöne bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
Die Tiere antworteten abermals: "Duks!" und es geschah alles wie am vorigen Tag. Das Mädchen kochte eine gute Speise, aß und trank mit dem Alten und kümmerte sich nicht um die Tiere. Und als es sich nach seinem Nachtlager erkundigte, antworteten sie:
"Du hast, mit ihm gegessen,
Du hast mit ihm getrunken,
Du hast an uns gar nicht gedacht,
Nun sieh auch, wo du bleibst die Nacht."
Du hast mit ihm getrunken,
Du hast an uns gar nicht gedacht,
Nun sieh auch, wo du bleibst die Nacht."
Als es eingeschlafen war, kam der Alte, betrachtete es mit Kopfschütteln und ließ es in den Keller hinab. Am dritten Morgen sprach der Holzhacker zu seiner Frau: "Schick unser jüngstes Kind mit dem Essen hinaus, das ist immer gut und gehorsam gewesen, das wird auf dem rechten Weg bleiben und nicht wie seine Schwestern, die wilden Hummeln, herumschwärmen." Die Mutter wollte nicht und sprach: "Soll ich mein liebstes Kind auch noch verlieren?" - "Sei ohne Sorge," antwortete er, "das Mädchen verirrt sich nicht, es ist zu klug und verständig; zum Überfluß will ich Erbsen mitnehmen und ausstreuen, die sind noch größer als Linsen und werden ihm den Weg zeigen." Aber als das Mädchen mit dem Korb am Arm hinauskam, so hatten die Waldtauben die Erbsen schon im Kropf, und es wußte nicht, wohin es sich wenden sollte. Es war voll Sorgen und dachte beständig daran, wie der arme Vater hungern und die gute Mutter jammern würde, wenn es ausblieb. Endlich, als es finster ward, erblickte es das Lichtchen und kam an das Waldhaus. Es bat ganz freundlich, sie möchten es über Nacht beherbergen, und der Mann mit dem weißen Bart fragte wieder seine Tiere:
"Schön Hühnchen,
Schön Hähnchen
Und du schöne bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
Schön Hähnchen
Und du schöne bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
"Duks!" sagten sie. Da trat das Mädchen an den Ofen, wo die Tiere lagen, und liebkoste Hühnchen und Hähnchen, indem es mit der Hand über die glatten Federn hinstrich, und die bunte Kuh kraute es zwischen den Hörnern. Und als es auf Geheiß des Alten eine gute Suppe bereitet hatte und die Schüssel auf dem Tisch stand, so sprach es: "Soll ich mich sättigen, und die guten Tiere sollen nichts haben? Draußen ist die Hülle und Fülle, erst will ich für sie sorgen." Da ging es, holte Gerste und streute sie dem Hühnchen und Hähnchen vor und brachte der Kuh wohlriechendes Heu, einen ganzen Arm voll. "Laßt's euch schmecken, ihr lieben Tiere," sagte es, "und wenn ihr durstig seid, sollt ihr auch einen frischen Trunk haben." Dann trug es einen Eimer voll Wasser herein, und Hühnchen und Hähnchen sprangen auf den Rand, steckten den Schnabel hinein und hielten den Kopf dann in die Höhe, wie die Vögel trinken, und die bunte Kuh tat auch einen herzhaften Zug. Als die Tiere gefüttert waren, setzte sich das Mädchen zu dem Alten an den Tisch und aß, was er ihm übriggelassen hatte. Nicht lange, so fing das Hühnchen und Hähnchen an, das Köpfchen zwischen die Flügel zu stecken, und die bunte Kuh blinzelte mit den Augen. Da sprach das Mädchen: "Sollen wir uns nicht zur Ruhe begeben?"
"Schön Hühnchen,
Schön Hähnchen
Und du schöne, bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
Schön Hähnchen
Und du schöne, bunte Kuh,
Was sagst du dazu?"
Die Tiere antworteten: "Duks,
Du hast mit uns gegessen,
Du hast mit uns getrunken,
Du hast uns alle wohlbedacht,
Wir wünschen dir eine gute Nacht."
Du hast mit uns getrunken,
Du hast uns alle wohlbedacht,
Wir wünschen dir eine gute Nacht."
Da ging das Mädchen die Treppe hinauf, schüttelte die Federkissen und deckte frisches Linnen auf, und als es fertig war, kam der Alte und legte sich in das eine Bett, und sein weißer Bart reichte ihm bis an die Füße. Das Mädchen legte sich in das andere, tat sein Gebet und schlief ein.Es schlief ruhig bis Mitternacht, da ward es so unruhig in dem Hause, daß das Mädchen erwachte. Da fing es an, in den Ecken zu knittern und zu knattern, und die Türe sprang auf und schlug an die Wand; die Balken dröhnten, als wenn sie aus ihren Fugen gerissen würden, und es war, als wenn die Treppe herabstürzte, und endlich krachte es, als wenn das ganze Dach zusammenfiele. Da es aber wieder still ward und dem Mädchen nichts zuleid geschah, so blieb es ruhig liegen und schlief wieder ein.Als es aber am Morgen bei hellem Sonnenschein aufwachte, was erblickten seine Augen? Es lag in einem großen Saal, und ringsumher glänzte alles in königlicher Pracht: An den Wänden wuchsen auf grünseidenem Grund goldene Blumen in die Höhe, das Bett war von Elfenbein und die Decke darauf von rotem Samt, und auf einem Stuhl daneben stand ein Paar mit Perlen gestickte Pantoffeln.Das Mädchen glaubte, es wäre ein Traum, aber es traten drei reichgekleidete Diener herein und fragten, was es zu befehlen hätte. "Geht nur," antwortete das Mädchen, "ich will gleich aufstehen und dem Alten eine Suppe kochen und dann auch schön Hühnchen, schön Hähnchen und die schöne bunte Kuh füttern." Es dachte, der Alte wäre schon aufgestanden, und sah sich nach seinem Bette um, aber er lag nicht darin, sondern ein fremder Mann. Und als es ihn betrachtete und sah, daß er jung und schön war, erwachte er, richtete sich auf und sprach: "Ich bin ein Königssohn und war von einer bösen Hexe verwünscht worden, als ein alter, eisgrauer Mann in dem Wald zu leben, niemand durfte um mich sein als meine drei Diener in der Gestalt eines Hühnchens, eines Hähnchens und einer bunten Kuh. Und nicht eher sollte die Verwünschung aufhören, als bis ein Mädchen zu uns käme, so gut von Herzen, daß es nicht nur gegen die Menschen allein, sondern auch gegen die Tiere sich liebreich bezeigte, und das bist du gewesen, und heute um Mitternacht sind wir durch dich erlöst und das alte Waldhaus ist wieder in meinen königlichen Palast verwandelt worden." Und als sie aufgestanden waren, sagte der Königssohn den drei Dienern, sie sollten hinausfahren und Vater und Mutter des Mädchens zur Hochzeit herbeiholen. "Aber wo sind meine zei Schwestern?" fragte das Mädchen. "Die habe ich in den Keller gesperrt, und morgen sollen sie in den Wald geführt werden und sollen be; dem Köhler so lange als Mägde dienen, bis sie sich gebessert haben und auch die armen Tiere nicht hungern lassen."