The valiant little tailor


Croitoraşul cel viteaz

One summer morning a little tailor was sitting on his board near the window, and working cheerfully with all his might, when an old woman came down the street crying, "Good jelly to sell! good jelly to sell!" The cry sounded pleasant in the little tailor's ears, so he put his head out of the window, and called out, "Here, my good woman, come here, if you want a customer."

So the poor woman climbed the steps with her heavy basket, and was obliged to unpack and display all her pots to the tailor. He looked at every one of them, and lifting all the lids, applied his nose to each, and said at last, "The jelly seems pretty good; you may weigh me out four half ounces, or I don't mind having a quarter of a pound." The woman, who had expected to find a good customer, gave him what he asked for, but went off angry and grumbling. "This jelly is the very thing for me," cried the little tailor; "it will give me strength and cunning; "and he took down the bread from the cupboard, cut a whole round of the loaf, and spread the jelly on it, laid it near him, and went on stitching more gallantly than ever.

All the while the scent of the sweet jelly was spreading throughout the room, where there were quantities of flies, who were attracted by it and flew to partake. "Now then, who asked you to come?" said the tailor, and drove the unbidden guests away. But the flies, not understanding his language, were not to be got rid of like that, and returned in larger numbers than before. Then the tailor, not being able to stand it any longer, took from his chimney-corner a ragged cloth, and saying, "Now, I'll let you have it!" beat it among them unmercifully. When he ceased, and counted the slain, he found seven lying dead before him. "This is indeed somewhat," he said, wondering at his own gallantry; "the whole town shall know this." So he hastened to cut out a belt, and he stitched it^ and put on it in large capitals "Seven at one blow!"

"The town, did I say!" said the little tailor; "the whole world shall know it!" And his heart quivered with joy, like a lamb's tail. The tailor fastened the belt round him, and began to think of going out into the world, for his workshop seemed too small for his worship. So he looked about in all the house for something that it would be useful to take with him, but he found nothing but an old cheese, which he put in his pocket. Outside the door he noticed that a bird had got caught in the bushes, so he took that and put it in his pocket with the cheese. Then he set out gallantly on his way, and as he was light and active he felt no fatigue.

The way led over a mountain, and when he reached the topmost peak he saw a terrible giant sitting there, and looking about him at his ease. The tailor went bravely up to him, called out to him, and said, "Comrade, good day! there you sit looking over the wide world! I am on the way thither to seek my fortune: have you a fancy to go with me?"

The giant looked at the tailor contemptuously, and said, "You little rascal! you miserable fellow!" - "That may be!" answered the little tailor, and undoing his coat he showed the giant his belt; "you can read there whether I am a man or not!" The giant read: "Seven at one blow!" and thinking it meant men that the tailor had killed, felt at once more respect for the little fellow. But as he wanted to prove him, he took up a stone and squeezed it so hard that water came out of it. "Now you can do that," said the giant, "that is, if you have the strength for it."

"That's not much," said the little tailor, "I call that play," and he put his hand in his pocket and took out the cheese and squeezed it, so that the whey ran out of it. "Well," said he, "what do you think of that?"

The giant did not know what to say to it, for he could not have believed it of the little man. Then the giant took up a stone and threw it so high that it was nearly out of sight. "Now, little fellow, suppose you do that!"

"Well thrown," said the tailor; "but the stone fell back to earth again, I will throw you one that will never come back." So he felt in his pocket, took out the bird, and threw it into the air. And the bird, when it found itself at liberty, took wing, flew off, and returned no more. "What do you think of that, comrade?" asked the tailor. "There is no doubt that you can throw," said the giant; "but we will see if you can carry." He led the little tailor to a mighty oak-tree which had been felled, and was lying on the ground, and said, "Now, if you are strong enough, help me to carry this tree out of the wood."

"Willingly," answered the little man; "you take the trunk on your shoulders, I will take the branches with all their foliage, that is much the most difficult." So the giant took the trunk on his shoulders, and the tailor seated himself on a branch, and the giant, who could not see what he was doing, had the whole tree to carry, and the little man on it as well. And the little man was very cheerful and merry, and whistled the tune: "There were three tailors riding by" as if carrying the tree was mere child's play. The giant, when he had struggled on under his heavy load a part of the way, was tired out, and cried, "Look here, I must let go the tree!"

The tailor jumped off quickly, and taking hold of the tree with both arms, as if he were carrying it, said to the giant, "You see you can't carry the tree though you are such a big fellow!"

They went on together a little farther, and presently they came to a cherry-tree, and the giant took hold of the topmost branches, where the ripest fruit hung, and pulling them downwards, gave them to the tailor to hold, bidding him eat. But the little tailor was much too weak to hold the tree, and as the giant let go, the tree sprang back, and the tailor was caught up into the air. And when he dropped down again without any damage, the giant said to him, "How is this? haven't you strength enough to hold such a weak sprig as that?"

"It is not strength that is lacking," answered the little tailor; "how should it to one who has slain seven at one blow! I just jumped over the tree because the hunters are shooting down there in the bushes. You jump it too, if you can." The giant made the attempt, and not being able to vault the tree, he remained hanging in the branches, so that once more the little tailor got the better of him.

Then said the giant, "As you are such a gallant fellow, suppose you come with me to our den, and stay the night." The tailor was quite willing, and he followed him. When they reached the den there sat some other giants by the fire, and each had a roasted sheep in his hand, and was eating it. The little tailor looked round and thought, "There is more elbow-room here than in my workshop." And the giant showed him a bed, and told him he had better lie down upon it and go to sleep. The bed was, however, too big for the tailor, so he did not stay in it, but crept into a corner to sleep.

As soon as it was midnight the giant got up, took a great staff of iron and beat the bed through with one stroke, and supposed he had made an end of that grasshopper of a tailor.

Very early in the morning the giants went into the wood and forgot all about the little tailor, and when they saw him coming after them alive and merry, they were terribly frightened, and, thinking he was going to kill them, they ran away in all haste.

So the little tailor marched on, always following his nose. And after he had gone a great way he entered the courtyard belonging to a King's palace, and there he felt so overpowered with fatigue that he lay down and fell asleep. In the meanwhile came various people, who looked at him very curiously, and read on his belt, "Seven at one blow!" - "Oh!" said they, "why should this great lord come here in time of peace? what a mighty champion he must be." Then they went and told the King about him, and they thought that if war should break out what a worthy and useful man he would be, and that he ought not to be allowed to depart at any price.

The King then summoned his council, and sent one of his courtiers to the little tailor to beg him, so soon as he should wake up, to consent to serve in the King's army. So the messenger stood and waited at the sleeper's side until his limbs began to stretch, and his eyes to open, and then he carried his answer back. And the answer was, "That was the reason for which I came," said the little tailor, "I am ready to enter the King's service." So he was received into it very honourably, and a separate dwelling set apart for him. But the rest of the soldiers were very much set against the little tailor, and they wished him a thousand miles away. "What shall be done about it?" they said among themselves; "if we pick a quarrel and fight with him then seven of us will fall at each blow. That will be of no good to us." So they came to a resolution, and went all together to the King to ask for their discharge. "We never intended," said they, "to serve with a man who kills seven at a blow." The King felt sorry to lose all his faithful servants because of one man, and he wished that he had never seen him, and would willingly get rid of him if he might. But he did not dare to dismiss the little tailor for fear he should kill all the King's people, and place himself upon the throne.

He thought a long while about it, and at last made up his mind what to do. He sent for the little tailor, and told him that as he was so great a warrior he had a proposal to make to him. He told him that in a wood in his dominions dwelt two giants, who did great damage by robbery, murder, and fire, and that no man durst go near them for fear of his life. But that if the tailor should overcome and slay both these giants the King would give him his only daughter in marriage, and half his kingdom as dowry, and that a hundred horsemen should go with him to give him assistance. "That would be something for a man like me 1"thought the little tailor, "a beautiful princess and half a kingdom are not to be had every day."

And he said to the King, "Oh yes, I can soon overcome the giants, and yet have no need of the hundred horsemen; he who can kill seven at one blow has no need to be afraid of two."

So the little tailor set out, and the hundred horsemen followed him. When he came to the border of the wood he said to his escort, "Stay here while I go to attack the giants." Then he sprang into the wood, and looked about him right and left. After a while he caught sight of the two giants; they were lying down under a tree asleep, and snoring so that all the branches shook. The little tailor, all alive, filled both his pockets with stones and climbed up into the tree, and made his way to an overhanging bough, so that he could seat himself just above the sleepers; and from there he let one stone after another fall on the chest of one of the giants. For a long time the giant was quite unaware of this, but at last he waked up and pushed his comrade, and said, "What are you hitting me for?"

"You are dreaming," said the other, "I am not touching you." And they composed themselves again to sleep, and the tailor let fall a stone on the other giant. "What can that be?" cried he, "what are you casting at me?"

"I am casting nothing at you," answered the first, grumbling. They disputed about it for a while, but as they were tired, they gave it up at last, and their eyes closed once more. Then the little tailor began his game anew, picked out a heavier stone and threw it down with force upon the first giant's chest. "This is too much!" cried he, and sprang up like a madman and struck his companion such a blow that the tree shook above them. The other paid him back with ready coin, and they fought with such fury that they tore up trees by their roots to use for weapons against each other, so that at last they both of them lay dead upon the ground. And now the little tailor got down. "Another piece of luck!" said he, "that the tree I was sitting in did not get torn up too, or else I should have had to jump like a squirrel from one tree to another." Then he drew his sword and gave each of the giants a few hacks in the breast, and went back to the horsemen and said, "The deed is done, I have made an end of both of them: but it went hard with me, in the struggle they rooted up trees to defend themselves, but it was of no use, they had to do with a man who can kill seven at one blow."

"Then are you not wounded?" asked the horsemen. "Nothing of the sort!" answered the tailor, "I have not turned a hair." The horsemen still would not believe it, and rode into the wood to see, and there they found the giants wallowing in their blood, and all about them lying the uprooted trees. The little tailor then claimed the promised boon, but the King repented him of his offer, and he sought again how to rid himself of the hero. "Before you can possess my daughter and the half of my kingdom," said he to the tailor, "you must perform another heroic act. In the wood lives a unicorn who does great damage; you must secure him."

"A unicorn does not strike more terror into me than two giants. Seven at one blow! - that is my way," was the tailor's answer. So, taking a rope and an axe with him, he went out into the wood, and told those who were ordered to attend him to wait outside.

He had not far to seek, the unicorn soon came out and sprang at him, as if he would make an end of him without delay. "Softly, softly," said he, "most haste, worst speed," and remained standing until the animal came quite near, then he slipped quietly behind a tree. The unicorn ran with all his might against the tree and stuck his horn so deep into the trunk that he could not get it out again, and so was taken. "Now I have you," said the tailor, coming out from behind the tree, and, putting the rope round the unicorn's neck, he took the axe, set free the horn, and when all his party were assembled he led forth the animal and brought it to the King.

The King did not yet wish to give him the promised reward, and set him a third task to do. Before the wedding could take place the tailor was to secure a wild boar which had done a great deal of damage in the wood. The huntsmen were to accompany him. "All right," said the tailor, "this is child's play." But he did not take the huntsmen into the wood, and they were all the better pleased, for the wild boar had many a time before received them in such a way that they had no fancy to disturb him.

When the boar caught sight of the tailor he ran at him with foaming mouth and gleaming tusks to bear him to the ground, but the nimble hero rushed into a chapel which chanced to be near, and jumped quickly out of a window on the other side. The boar ran after him, and when he got inside the door shut after him, and there he was imprisoned, for the creature was too big and unwieldy to jump out of the window too. Then the little tailor called the huntsmen that they might see the prisoner with their own eyes; and then he betook himself to the king, who now, whether he liked it or not, was obliged to fulfil his promise, and give him his daughter and the half of his kingdom. But if he had known that the great warrior was only a little tailor he would have taken it still more to heart. So the wedding was celebrated with great splendour and little joy, and the tailor was made into a king.

One night the young queen heard her husband talking in his sleep and saying, "Now boy, make me that waistcoat and patch me those breeches, or I will lay my yard measure about your shoulders!" And so, as she perceived of what low birth her husband was, she went to her father the next morning and told him all, and begged him to set her free from a man who was nothing better than a tailor. The king bade her be comforted, saying, "To-night leave your bedroom door open, my guard shall stand outside, and when he is asleep they shall come in and bind him and carry him off to a ship, and he shall be sent to the other side of the world." So the wife felt consoled, but the king's water-bearer, who had been listening all the while, went to the little tailor and disclosed to him the whole plan. "I shall put a stop to all this," said he.

At night he lay down as usual in bed, and when his wife thought that he was asleep, she got up, opened the door and lay down again. The little tailor, who only made believe to be asleep, began to murmur plainly, "Now, boy, make me that waistcoat and patch me those breeches, or I will lay my yard measure about your shoulders! I have slain seven at one blow, killed two giants, caught a unicorn, and taken a wild boar, and shall I be afraid of those who are standing outside my room door?" And when they heard the tailor say this, a great fear seized them; they fled away as if they had been wild hares, and none of them would venture to attack him. And so the little tailor all his lifetime remained a king.
Într-o dimineaţă de vară, un croitoraş şedea plin de voioşie la masa lui de lucru de lângă fereastră. Cosea de zor, iar mâinile lui parcă alergau singure pe ţesătură.

Tocmai atunci se întâmplă să treacă pe stradă o ţărancă, strigând cât o ţinea gura:

- Magiun! Magiun bun de vânzare! Magiun! Hai la magiun!

Cuvintele femeii îi plăcură croitoraşului şi, scoţându-şi căpăţâna pe fereastră, îi zise:

- Ia vino sus la mine, mătuşică dragă! Presimt c-o să-ţi desfaci repede toată marfa…

Femeia urcă anevoie cele trei etaje, din pricină c-avea un coş tare greu. Când ajunse în camera croitoraşului, acesta o puse să-i arate toate oalele cu magiun. Le cercetă cu luare aminte, ca nu cumva să se înşele în vreun fel. Le cântări în mână, pe rând, îşi vârî nasul în fiecare, şi în cele din urmă spuse:

- Da, da, nu-i rău! Ia cântăreşte-mi, dragă mătuşică, aşa, pe la vreo patru uncii. Adică, ia stai, poate să fie chiar şi un sfert de funt, că doar n-o să sărăcesc din pricina asta!

Femeia, care trăsese nădejde că-i un muşteriu bun ş-o să-i facă cine ştie ce vânzare, îi cântări cât ceruse, dar plecă îmbufnată şi bombănind. "Magiunul ăsta cred c-o să-mi priască nu şagă! îşi zise croitoraşul în sinea lui… Ş-o să-mi mai dea şi putere!"

Aşa că scoase pâinea din dulap, îşi tăie o felie zdravănă ş-o unse cu magiun din belşug. "Nu m-ating de ea până nu dau gata vesta!" gândi croitoraşul. Apoi puse felia de pâine cât mai aproape de el, s-o aibă tot timpul în faţa ochilor, şi se apucă să coasă mai departe. De bucuros ce era, făcea împunsături din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se răspândi în toată odaia şi ajunse la droaia de muşte care moţăiau pe pereţi.

Atrase de mirosul plăcut, acestea dădură buzna să se aşeze grămadă pe bucata de pâine.

- Hei, muştelor, da' cine v-a chemat aici?! strigă înciudat croitoraşul, încercând să alunge oaspeţii nepoftiţi.

Dar muştele, care nu înţelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lăsară izgonite, ci tăbărâră puzderie asupra ospăţului.

Atunci croitoraşul îşi ieşi din pepeni şi, apucând o basma, începu să lovească fără cruţare în grămada de muşte. "Păi dacă-i aşa, las pe mine, că vă-nvăţ eu minte" îşi zise el. Ridică basmaua, numără şi, ce credeţi: nu mai puţin de şapte muşte zăceau răpuse-n faţa lui, cu picioruşele ţepene!

"Da' ştii că-mi eşti voinic, măi băiete!" se grozăvi croitoraşul, admirându-şi singur vitejia. "O ispravă ca asta se cuvine s-o afle pe dată tot târgul!" îşi mai zise el. Apoi îşi croi la iuţeală un brâu, îl cusu bine să fie trainic şi brodă pe el, cu litere de-o şchioapă: "Şapte dintr-o lovitură!"

"Da' ce, parcă târgul ăsta al nostru, e de ajuns?" continuă croitoraşul să vorbească cu sine însuşi. "Lumea întreagă s-ar cuveni să-mi ştie isprava, că doar nu e un fleac!" Şi de voios ce era, inima începu să-i tresalte ca o codiţă de purcel…

Se socoti el ce se socoti, şi cum atelierul i se păru neîncăpător pentru o asemenea vitejie, îşi încinse brâul, hotărât să-şi încerce norocul în lumea largă.

Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toată casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca să ia cu el. Nu găsi însă decât o bucată de brânză veche, dar se grăbi s-o vâre în buzunar.

Nici n-apucă să treacă bine de poartă, că şi zări o păsare care se încurcase într-un tufiş şi se zbătea să iasă de acolo. O scoase dintre ramuri ş-o vârî şi pe dânsa-n buzunar, alături de bucata de brânză. Apoi o porni voiniceşte la drum, şi uşurel cum era, nici vorbă să se prindă oboseala de dânsul.

Drumul pe care-l apucase ducea peste un munte. În creştetul lui, croitoraşul dădu peste o namilă de uriaş care privea liniştit în zare. Croitoraşul se apropie de dânsul, fără teamă, şi-i zise:

- Bună ziua, frate! După cum văd, stai aici, la viaţă tihnită şi te mulţumeşti să măsori doar cu ochii lumea! Păi, asta-i treabă pentru un voinic ca tine? Se cade oare să te laşi aşa, în dorul lelii? Eu nu mă mulţumesc doar cu atât şi am pornit să colind lumea largă, ca să-mi încerc norocul… N-ai vrea să vii şi tu cu mine?

Uriaşul se întoarse cu dispreţ spre croitoraş şi n-avu decât un singur răspuns:

- Ţi-ai şi găsit cu cine să mă-nsoţesc! Cu un coate-goale ca tine!

- Ce-ai spus?! Na, citeşte aici, ca să-ţi dai seama cu cine ai de-a face şi pe urmă să vorbim… se grozăvi croitoraşul nostru şi-şi descheie haina, arătându-i uriaşului brâul.

Uriaşul citi: "Şapte dintr-o lovitură!" şi, crezând că-i vorba de şapte oameni doborâţi de croitoraş dintr-o dată, începu să se uite altfel la fărâma de om ce-i stătea în faţă. Dar în sinea lui tot nu-l crezu în stare de asemenea faptă şi socoti de cuviinţă să-l pună la încercare.

Luă de jos un pietroi şi-l strânse în pumn, până ce începu să picure apa el.

- Hai, fă şi tu ca mine, de eşti chiar atât de voinic pe cât ştii să te lauzi spui! îl îndemnă uriaşul.

- Numai atât?! păru să se mire croitoraşul. Păi asta-i o joacă de copil pentru unul ca mine!

Nici nu-şi termină bine vorbele că, vârându-şi mâna-n buzunar, scoase de acolo bucata de brânză şi-o strânse-n pumn până ţâşni tot zerul din ea.

- Acum, ce mai ai de zis? îl înfruntă croitoraşul. Uriaşul tăcu încurcat, dar parcă tot nu-i venea să creadă că fărâma asta de om are atât de puternică. Şi ca s-o mai încerce încă o dată, ridică un alt pietroi din pulberea drumului şi-l zvârli atât de sus, că abia îl mai puteai zări.

- Ei, piticanie, ia să te văd şi pe tine de ce eşti în stare!

- Straşnică azvârlitură, n-am ce zice, răspunse croitoraşul, dar vezi că, până la urmă, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pământ! Eu o să zvârl unul care n-are să se mai întoarcă niciodată…

Acestea fiind zise, croitoraşul scoase pasărea din buzunar şi-i dădu drumul în văzduh. Bucuroasă la culme că-şi recăpătase libertatea, pasărea se avântă în înaltul cerului şi nu se mai întoarse.

- Ei, cum îţi plăcu zvârlitura asta, frate?! Îl cam luă peste picior croitoraşul.

- Ce să zic, văd că la aruncat te pricepi! recunoscu uriaşul. Da', vorba este: de altele eşti bun? Să cari în spinare o povară mai ca lumea ai putea? Ori te dor şalele?

Îl duse pe croitoraş la un stejar falnic, care zăcea doborât la pământ, şi-i zise:

- Ia să te văd! De eşti chiar atât de voinic pe cât spui, ajută-mă să scot copacul asta din pădure!

- Da' cum să nu, bucuros! răspunse croitoraşul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre rădăcină, iar eu o să duc coroana, că doar crăcile şi frunzişul sunt partea cea mai grea.

Uriaşul îşi săltă tulpina pe umăr, iar croitoraşul odată sări pe-o creangă. Şi cum matahala nu mai putea să-şi întoarcă capul, trebui să care-n spate tot copacul. Ba-l mai cără şi pe croitoraş pe deasupra!

Croitoraşul şedea liniştit pe creanga lui şi fluiera plin de voioşie, ca şi când ar fi fost o joacă pentru el să ducă-n spinare asemenea greutate. Uriaşul cără copacul o bucată bună de drum, dar la un moment dat simţi că-l lasă puterile şi zise:

- Opreşte, că nu mai pot! Prea e greu! Trebuie să-l dau jos din spinare, că m-a deşelat…

Croitoraşul sări sprinten de pe creanga şi, apucând trunchiul cu amândouă mâinile, de parca l-ar fi cărat tot timpul până atunci, începu să-şi râdă de bietul uriaş:

- Poftim, ditamai matahala şi nu e în stare să ducă-n spate un fleac de copac ca ăsta!

Merseră ei ce mai merseră împreună şi se nimeriră să ajungă-n faţa unui cireş. Uriaşul apucă numaidecât crengile de sus, încărcate cu cireşe pârguite şi, aplecând trunchiul pomului până-n dreptul voinicului nostru, îl îndemnă să-l prindă în mână, ca să poată culege cireşe cât i-o fi voia.

Dar vezi ca voinicul nostru era prea slăbuţ ca să poată ţine pomul, şi când uriaşul îl lăsă din mână, cireşul îşi ridică deodată crengile, săltându-l în aer şi pe croitoraş.

Mult nu trecu însă şi se pomeni iar pe pământ, viu şi nevătămat. Vă închipuiţi dumneavoastră că acum fu rândul uriaşului să-l ia în zeflemea!

- Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici măcar atâta putere să ţii locului nişte crengi atât de subţirele?

- Ia auzi-l ce vorbeşte! Păi, putere am câtă pofteşti! se grăbi croitoraşul să răspundă. Ce, asta ar putea să fie un lucru anevoie pentru unul care a doborât şapte dintr-o lovitură? Da' vorba e c-am sărit peste pom din cu totul altă pricină… Auzii prin tufişurile alea nişte vânători care tot slobozeau focuri de puşcă şi am fost curios să văd şi eu ce este. Sări şi tu ca mine, dacă poţi!

Uriaşul îşi făcu vânt, dar, oricât se căzni, nu fu în stare să sară peste pom, ci rămase agăţat cu picioroarele printre ramuri. Astfel, se întâmplă ca şi de data asta să se arate mai dibaci croitoraşul. Atunci uriaşul încercă altceva:

- De eşti atât de voinic pe cât spui, atunci hai cu mine în peştera uriaşilor, să stai acolo peste noapte.

Croitoraşul se învoi bucuros şi-l urmă. Intrară ei în peşteră şi numai ce dădură cu ochii de o mulţime de uriaşi care stăteau roată-n jurul unui foc. Fiecare matahală ţinea în mână câte-o oaie friptă şi se înfrupta din ea. Croitoraşul cătă cu atenţie împrejur şi-şi spuse în sinea lui: "Oricum, aici tot te mişti mai în voie decât în chichineaţa aia de atelier!"

Uriaşul îl duse în dreptul unui pat şi-l îmbie să se culce în el şi să doarmă cât i-o fi voia. Dar vezi că patul ăsta era prea mare pentru croitoraşul nostru, aşa că nu se culcă în el, ca toţi uriaşii, ci se ghemui într-un colţişor. Pe la miezul nopţii, socotind că voinicul doarme dus, uriaşul se sculă fără să facă pic de zgomot şi, apucând un drug mare de fier, izbi în pat cu atâta putere, că-l sfărâmă-n două.

"De-acuş, s-a zis cu lăcusta asta afurisită!" se bucură uriaşul, în sinea lui.

A doua zi, în zori, uriaşii o porniră-n pădure şi nici nu-l luară în seamă pe croitoraş. Uitaseră cu totul de dânsul. Când colo, ce să vezi: croitoraşul păşea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspăimântară uriaşii atunci când îl văzură şi, temându-se să nu cumva să se înfurie pe ei şi să-i facă pe toţi chisăliţă, o luară la goana de le sfârâiau călcâiele, nu alta.

Croitoraşul îşi văzu de drum spre alte meleaguri şi, drept să vă spun, nasul lui cel ascuţit se dovedi călăuză straşnică!

După ce colindă el prin fel şi fel de locuri, într-o zi se întâmplă să ajungă în curtea unui palat mare. Şi cum se simţea tare ostenit, se întinse pe iarbă şi adormi de îndată.

În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunară-n jurul lui, să-l vadă mai de aproape, şi ramaseră cu gura căscată când băgară de seamă că pe brâul cu care era încins flăcăul stătea scris: "Şapte dintr-o lovitură!"

- Vai de zilele noastre, începură ei a se văicări, da' ce-o fi căutând pe la noi viteazul ăsta, că doar e vreme de pace! Trebuie că e vreo căpetenie de oşti…

Şi oamenii alergară de îndată să-l vestească pe împărat şi-şi dădură cu părerea că un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuinţă de s-ar porni vreun război. Şi că, în nici un caz, n-ar trebui să fie lăsat să plece.

Împăratul socoti că sfatul norodului e cum nu se poate mai bun şi trimise pe unul din sfetnicii săi de încredere la croitoraş, să stea pe-ndelete de vorbă şi să afle de nu cumva acesta se învoieşte să se bage lefegiu în oastea împărăţiei.

Dar cum voinicul nostru încă mai dormea, curteanul aşteptă până ce-l văzu că se trezeşte. Şi-n timp ce croitoraşul îşi dezmorţea mădularele şi se freca la ochi, curteanul îi şi spuse despre ce era vorba.

- Păi, pentru asta am şi venit aici! zise croitoraşul. Sunt gata să-mi pun paloşul în slujba împăratului!

Voinicul nostru se bucura de mare cinstire şi împăratul avu grijă să-i dea în dar o minunăţie de casă cum nu râvneau mulţi dregători, dintre cei mai aleşi. Vezi însă că celelalte căpetenii începură să-l pizmuiască pe voinic şi-ar fi vrut să-l ştie plecat peste mări şi ţări.

- Cum o scoatem la capăt cu ăsta, se întrebară ei, dacă ne-om lua cumva la harţă cu dânsul?! Că de s-o năpusti asupra noastră, cum îi e obiceiul, şapte dintr-o lovitură doboară…

Mai vorbiră ei ce mai vorbiră, şi până la urmă se hotărâră să meargă cu toţii la împărat şi să-i ceară să le dea drumul din oştire.

- Nu ne simţim în stare, măria-ta, să luptăm cot la cot cu unul ca el, care doboară şapte dintr-o lovitură! se plânseră ei stăpânului lor.

Împăratul fu foarte mâhnit la gândul că din pricina unui singur om ar putea să se înstrăineze de toţi slujitorii cei credincioşi şi că ar putea chiar să-i piardă. Şi se căina amar că făcuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.

Chibzui el ce chibzui cum să scape cât mai repede de voinic, dar vezi că nu era chiar atât de uşor! Să-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teamă ca viteazul să nu-i facă de petrecanie lui şi întregii sale oştiri şi, după aceea, să se înscăuneze el în jilţul domnesc. Multă vreme se zbătu împăratul cum să se descotorosească de nepoftitul ăsta şi-n cele din urma îi veni o idee.

Printr-un curtean trimise vorbă croitoraşului că l-ar ruga să-l ajute într-o treabă care ar fi floare la ureche pentru un om atât de viteaz ca el.

Curteanul îi povesti croitoraşului că într-o pădure din apropierea cetăţii de scaun se pripăşiseră doi uriaşi, şi că blestemaţii aceştia nu făceau altceva decât să prade, să ucidă şi să dea foc, făcând pierdute zeci de vieţi nevinovate şi pricinuind numai pagube. Şi-i mai zise că, până atunci, oricine se-ncumetase să se apropie de ei îşi pusese viaţa-n primejdie. Iar de s-ar arăta el gata să le vină de petrecanie acestor uriaşi, împăratul l-ar răsplăti pe măsura faptei lui vitejeşti şi i-ar da de soţie pe singura lui fiică şi drept zestre o jumătate din împărăţie.

"Ei, aşa chilipir mai zic şi eu că-i de mine! Straşnic m-a mai nimerit!" gândi croitoraşul în sinea lui. Că, vezi, cu o domniţă frumoasă ca o cadra şi c-o jumătate dintr-o împărăţie nu te prea întâlneşti la tot pasul!"

Şi continuându-şi parcă gândul, grăi către trimisul împăratului:

- Nici nu mai încape vorbă că mă-nvoiesc! Şi să-i duci veste împăratului că am eu grijă de uriaşii aceia şi-o să-i fac să-şi lase oasele în codru…

Apoi croitoraşul porni cât mai degrabă spre acea pădure, însoţit de cei o sută de călăreţi pe care i dăduse împăratul drept ajutor. De îndată ce ajunse la marginea pădurii, voinicul le zise însoţitorilor lui:

- Aşteptaţi-mă aici, ca mă răfuiesc eu şi singur cu uriaşii! Să n-aveţi nicio grijă, la amândoi o să le fac de petrecanie!

Apoi se afundă-n pădure şi începu să cerceteze cu de-amănuntul, ba în dreapta, ba în stânga, fiecare desiş.

Mult timp nu trecu şi, deodată, îi zări şi pe cei doi uriaşi. Dormeau buştean la umbra unui copac şi sforăiau atât de tare, că se zbăteau crengile în jurul lor ca bătute de furtună. Croitoraşul îşi umplu repede buzunarele cu pietre şi se căţără-n copac, de-ai fi zis că-i o veveriţă.

Apoi, zvârr! Începu să arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriaşul nu simţi nimic multă vreme, dar până la urmă se trezi şi, înghiontindu-şi prietenul, îl întrebă:

- Ce te-a apucat să dai în mine?

- Pesemne că visezi! răspunse celălalt. De unde ai mai scos-o că dau în tine?

Adormiră ei din nou şi croitoraşul doar atât aştepta. Ţintind bine, îl pocni cu o piatră pe celălalt uriaş.

- Aoleu, da' asta ce-i?! ţipă acesta, ca ars. De ce mă loveşti?

- Nu te-am lovit defel! bombăni primul uriaş.

Se ciorovăiră ei aşa o vreme, dar cum erau tare osteniţi, se lăsară păgubaşi şi începură să tragă iar la aghioase. Croitoraşul îşi începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea şi-o zvârli cu toată puterea în pieptul primului uriaş.

- Te cam întreci cu gluma, auzi! răcni acesta, sărind în sus ca un apucat.

Şi, înşfăcându-l de piept pe tovarăşul său, îl izbi cu atâta putere de un copac, că se cutremură copacul din creştet şi până-n rădăcină.

Dar parcă celălalt se lăsă mai prejos?! Nu trecu mult şi începură să smulgă copacii din jur, cu rădăcini cu tot, şi să şi-i repeadă, ca orbeţii, unul în capul celuilalt, până ce se prăbuşiră amândoi la pământ, de parcă i-ar fi lovit trăsnetul în aceeaşi clipă.

În timp ce cobora din copac cu iuţeală, croitoraşul îşi spuse în sinea lui: "Mare noroc am avut că nu l-au smuls şi pe asta în care eram cocoţat; altminteri ar fi trebuit să sar ca o veveriţă într-altul."

Trase apoi paloşul din teacă şi-l împlântă adânc, de vreo câteva ori, în pieptul celor doi uriaşi. Într-un sfârşit, se întoarse la călăreţii care-l aşteptau în marginea pădurii şi le zise:

- Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amândoi; dar nu mi-a fost deloc uşor, zău aşa!

În disperarea lor, să-i fi văzut cum smulgeau copacii din rădăcini, ca să se apere. Dar poţi să te pui cu unul ca mine, care doboară şapte dintr-o lovitură?

- Nu cumva te-au rănit? săriră să-l întrebe călăreţii.

- Auzi vorbă! se supără croitoraşul. Eu, rănit? N-au fost în stare să-mi clintească măcar un fir de păr.

Călăreţii nu prea vrură să se încreadă-n spusele lui şi intrară-n adâncul pădurii să vadă cu ochii lor care-i adevărul. Şi nu mică le fu mirarea când dădură cu adevărat peste cei doi uriaşi, scăldaţi într-o băltoacă de sânge… Iar în jurul lor se putea vedea o mulţime de copaci cu rădăcinile smulse din pământ.

Croitoraşul se înfăţişă împăratului şi-i ceru răsplata care i se cuvenea. Acesta însă se căi amarnic pentru făgăduiala făcută şi scorni pe loc altceva, cu gândul să se descotorosească de nepricopsitul ăsta, care-i stătea ca un ghimpe-n coastă.

- Prea te grăbeşti, voinicule, grăi împăratul. Cuvântul meu e cuvânt, da' mai înainte de a ţi-o da pe fiică-mea de nevastă şi jumătate din împărăţie, se cuvine să mai săvârşeşti încă o faptă de vitejie!

Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din pădurile mele şi-a făcut sălaşul un inorog, iar dihania asta făcea numai pagube. Cu cât îl prinzi mai degrabă, cu atât va fi mai bine pentru tine.

- Dacă-i vorba de-un inorog, lasă-l în seama mea! Da' asta mă tem şi mai puţin decât m-am temut de cei doi uriaşi… Că doar măria-ta ştie ce-mi poate pielea: şapte dintr-o lovitură dau gata!

Apoi, luând cu sine o secure şi-o funie, croitoraşul o porni la drum. Ajuns în pădure, le spuse şi de astă dată însoţitorilor lui să-l aştepte mai la o parte.

Pe inorog nu fu nevoit să-l caute prea mult, căci era aproape. Iar acesta, de cum îl zări pe croitoraş, se şi repezi asupră-i, vrând să-l străpungă cu cornul dintr-o singură lovitură.

- Uşurel! strigă voinicul nostru.

Rămase pe loc, liniştit, aşteptând până ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sări cu sprinteneală în spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slăbea defel şi, repezindu-se cu toată puterea în copac, îşi înfipse cu atâta furie cornul în trunchi, că nu mai putu să-l smulgă de acolo şi rămase astfel prins ca într-un piron.

"Ei, acum mi-a picat în laţ mititelule!" se bucură croitoraşul. Ieşi dindărătul copacului şi, după ce trecu frânghia pe după gâtul fiarei, reteză cu securea cornul înfipt în copac. După ce sfârşi toată treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse peşcheş împăratului.

Dar vezi ca nici de astă dată împăratul nu se învoi să-şi ţină făgăduiala şi-i ceru să săvârşească o a treia ispravă vitejească.

Înainte de-a se porni nunta, croitoraşul trebuia să-i mai prindă un porc mistreţ, care făcea mari stricăciuni într-una din pădurile împărăteşti. Şi ca şi-n celelalte două dăţi, cei o sută de vânători urmau să-i stea în preajmă şi să-i dea ajutor la nevoie.

- Bucuros o fac, măria-ta, răspunse croitoraşul, că pentru mine asta-i o joacă de copil!

De asta dată însă nu-i mai luă cu el în pădure pe vânători, şi aceştia fură tare mulţumiţi, fiindcă mistreţul îi fugărise în câteva rânduri cu atâta înverşunare, că le pierise cheful să-i mai caute pricină.

De îndată ce-l zări pe croitoraş, fiara se năpusti ca turbată asupra lui, cu botul plin de spume, scrâşnind cu furie din colţii ascuţiţi. Îşi dezveli într-un rânjet colţii, vrând să-l culce la pământ dintr-o lovitură. Şi cu siguranţă că l-ar fi răpus, dacă croitoraşul cel sprinten n-ar fi fugit să se adăpostească într-un căsuţă de vânătoare aflată-n apropiere. Cum ştia că fiara e pornită pe urmele lui, nu zăbovi înăuntru, ci sări afară pe fereastră. Ocolind apoi căsuţa, se piti după ea şi-o închise tocmai în clipa când mistreţul dăduse orbeşte buzna înăuntru…

Dihania cea fioroasă spumega de furie, dar cum era prea greoaie şi neîndemânatică pentru ca să poată sări pe fereastră, pică în capcana întinsă cu isteţime.

Croitoraşul îi chemă pe vânători ca să-i aibă drept martori că prinsese fiara, iar după aceea se înfăţişă împăratului, care, de voie, de nevoie, trebui să-şi ţină cuvântul şi să-i dea fata şi jumătate din împărăţie.

Nunta se sărbători cu multă strălucire, dar cu puţină bucurie. Şi aşa se făcu că croitoraşul ajunse împărat.

Trecu ce trecu şi într-o noapte împărăteasa cea tânără se pomeni că-l aude pe bărbatul ei vorbind prin somn. Şi zicea el aşa: "Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi!" Şi atunci îşi dădu ea seama că soţul ei nu-i de neam.

A doua zi îi împărtăşi împăratului totul, arătându-i cât era de nenorocită de ce aflase, şi-l rugă din suflet s-o scape de pacostea asta de bărbat care nu era decât un nemernic de croitoraş.

Împăratul găsi multe cuvinte de mângâiere şi la urmă îi zise:

- Nu te mai prăpădi atât cu firea, fata mea! La noapte caută de lasă deschisă uşa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, şi de îndată ce-l va cuprinde somnul pe bărbatul tău, tu să le dai de veste. Într-o clipă l-or lega fedeleş, să n-aibă cum se împotrivi, şi după aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Iar aşa o să i se piardă urma…

Tânăra împărăteasa fu mulţumită de spusele tatălui ei şi, la rându-i, îi zise că va face întocmai cum a sfătuit-o el. Dar se întâmplă ca o slugă să audă tot ce puseseră dânşii la cale. Şi cum îi era credincioasă tânărului domnitor şi-l iubea, îi destăinui tot ce se uneltise împotriva lui.

- Dacă aşa-i vorba, las' că am să pun eu capăt tuturor urzelilor acestora! răspunse croitoraşul.

Şi ca şi când nimic n-ar fi ştiut, când veni seara, se culcă la ora obişnuită, alături de împărăteasă. Aşteptă ea cu inima friptă să-l vadă adormit, şi când socoti că doarme de poţi tăia lemne pe el, se dădu jos din pat, deschise uşa iatacului şi se culcă la loc. Atunci croitoraşul, care se făcea numai că doarme, începu să răcnească:

- Băiete, ia apucă-te de-mi coase pieptarul şi-mi cârpeşte nădragii, că de nu, odată te ating cu cotul peste urechi! Am doborât eu şapte dintr-o lovitură, le-am făcut de petrecanie la doi uriaşi, am prins un inorog şi-un mistreţ, şi crezi c-o să mă tem de nevolnicii ăştia care stau şi pândesc după uşă iatacului?!

Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în răcori, nu altceva, slugile se-nfricoşară de moarte şi-o luară la sănătoasa, de parcă le-ar fi gonit din urmă o oaste de sălbatici.

De atunci, nimeni nu mai cuteză să-i caute pricină. Şi uite aşa s-a întâmplat c-a rămas croitoraşul nostru pe tronul împărătesc până la sfârşitul zilelor lui.

Compare two languages:

Donations are welcomed & appreciated.

Thank you for your support.