ROMÂNĂ

Păzitoarea de gâşte

中文

井边的牧鹅女


Trăia odată, demult de tot, o mătuşică bătrână-bătrână care-şi ducea traiul tocmai în creierii munţilor, într-un loc necălcat de picior omenesc. Ş-avea ea un bordei şi un cârd de gâşte, iar locul acela pustiu în care trăia era înconjurat de o pădure nemărginită.

Bătrânica însă nu şedea numai acasă, ci în fiecare dimineaţă îşi lua cârja şi-o pornea, şontâc-şontâc, în pădure. Acolo, in padure, se apuca sa faca o mulţime de treburi, cum nu te-ai fi aşteptat de la o femeie pe care o gârboviseră anii: aduna iarba pentru gâşte, culegea poame sălbatice şi, încărcată cu toată această povară, o pornea incetisor spre casă.

Cine ar fi văzut-o încărcată aşa şi-ar fi putut zice în sinea lui c-o să cadă, doborâtă de greutate, dar bătrânica era zdravănă şi ajungea in fiecare zi cu bine acasă. Şi dacă se întâmpla să se întâlnească cu vreun drumeţ, îi spunea cu blândeţe în glas:

- Bună ziua, cumetre dragă, frumoasă vreme mai e astăzi! Da' ce te uiţi aşa? Te miri cum de pot căra-n spate atâta iarbă? Oare nu-i dat fiecăruia să-şi poarte povara-n spinare?

Vezi însă că oamenilor nu le făcea plăcere s-o întâlnească şi se fereau din calea ei, făcând un ocol. Şi dacă se întâmpla ca vreun gospodar să treacă cu feciorul lui pe lângă dânsa, odată îl vedeai că-i şopteşte băiatului la ureche:

- Fereşte-te de baba asta, ai grija, că-i o vrăjitoare tare vicleană!

Într-o dimineaţă se întâmplă să treacă prin acea pădure un flăcău tare frumuşel. Şi-n timp ce mergea el aşa, soarele strălucea în înalt, păsările cântau pe întrecute, ş-un vânticel răcoros adia prin frunziş.

S-ar spune că întreaga fire era la fel ca şi drumeţul, plină de bucurie şi de voioşie. În drumul lui, feciorul nu întâlnise picior de om când, deodată, numai ce-o văzu pe bătrână stând în genunchi şi cosind iarba. Pesemne că venise cam de multişor acolo, că şorţul îi era plin cu iarbă, iar alături mai avea două coşuri cu mere şi pere pădureţe.

- Bine, mătuşică, da' cum poţi să cari toate astea singură? se miră flăcăul.

- Trebuie să le car, voinice dragă, răspunse ea. Odraslele de bogătaşi n-au de ce să se ostenească aşa, da' eu n-am încotro! Că ţăranul are o vorbă înţeleaptă: "Nu te uita înapoi că ţi s-a strâmbat spinarea, că degeaba, te uiţi!" Şi văzându-l că se opreşte, bătrânica adăugă: N-ai vrea să mă ajuţi? Ai încă spinarea dreaptă cum e bradul şi picioarele zdravene, aşa că n-are să-ţi fie greu. Şi nu te teme, că coliba mi-e tare aproape, colo, în dosul muntelui. Nu-ţi trebuie mult ca să ajungi la ea…

Flăcăului i se făcu milă de bătrânică şi-i spuse:

- Bine, mătuşică, o să-ţi duc eu povara! Nu-i vorba că-s fiu de nobil, da' uite c-o să-ţi arăt că ştiu să car la fel de bine ca şi ţăranii…

- Dacă te încumeţi să-ncerci, atunci încearcă! – spuse bătrânica. Da' să ştii că vreo oră de drum tot o să ai de făcut. Da' ce importanţă are asta pentru un voinic ca tine! Şi să nu uiţi că trebuie să cari şi coşurile alea două, cu mere şi cu pere…

Când auzi că-i vorba de-o oră de mers, flăcăul şovăi oleacă, dar bătrânica nu-i mai dădu drumul, ci-i şi puse în spinare legătura cu iarbă şi-n fiecare mână câte un coş.

- Vezi ce uşor e? zise ea.

- Ba nu e uşor deloc! răspunse flăcăul.

Şi se strâmbă de durere, că legătura era grea de parcă ar fi avut în ea numai bolovani, iar merele şi perele atârnau ca plumbul.

- Of, nu mai pot să suflu! se tângui el.

Flăcăul vru să-şi dea jos povara, dar bătrânica nici nu vru să audă de aşa ceva.

- Ia te uită, zise ea batjocoritoare, domnişorul nu vrea să care ceea ce eu, o femeie bătrână, am cărat de atâtea ori! Să te lauzi văd că ştii, da' când vine vorba de treabă serioasă, vrei să dai bir cu fugiţii, hai? Ei, domnişorule, cu mine nu-ţi merge! Ce mai stai pe gânduri? Întinde-o la drum, că nu-ţi ia nimeni legătura din spinare!

Cât timp a fost drumul drept, flăcăul a purtat povara in spate destul de bine, dar când au început să urce muntele şi pietrişul li se rostogolea sub picioare la tot pasul, de parcă ar fi fost însufleţit, puterile nu-l mai ajutară. Sudoarea îi curgea gârlă pe frunte şi i se scurgea pe spinare în broboane când calde, când reci.

- Mătuşică, mă simt sleit, nu mai pot! zise el. Lasă-mă să mă odihnesc un pic, că de nu, am să cad din picioare!

- Nici prin gând nu-mi trece! spuse bătrânica. Când om ajunge acasă, o să te odihneşti cât ai să pofteşti, da' acum porneşte-o la drum!

- Mătuşă, îmi pare că te cam întreci cu gluma! zise feciorul de viţă aleasă. Şi, mâniat la culme, vru să zvârle din spinare povara. Dar oricât se suci şi se răsuci, nu putu să scape de ea…

În acest timp, bătrâna chicotea şi ţopăia, plină de voioşie:

- Nu te mânia, dragă domnişorule, că te-ai roşit la faţă ca o creastă de cocoş!Şi nu mai fi nici nerăbdător! Poartă-n spinare legăturica şi când om ajunge acasă, o să-ţi dau şi un bacşiş pe cinste!

Acum, flăcăul n-avea de ales şi fu nevoit să se supună. Şi, târâş-grăpiş, o luă pe urma bătrânei, văicărindu-se la tot pasul. Între timp, bătrânica părea că devine tot mai sprintenă, iar povara flăcăului se făcea tot mai grea. Şi deodată, când flăcăul nici nu se aştepta, baba făcu un salt şi, ţuşti!, sări pe legătura de fân şi se cocoţă în vârful ei. Ei, dragilor, cât era de sfrijită, atârna mai greu decât cea mai voinică femeie!

Flăcăului începură să-i tremure genunchii de-atâta greutate, dar nu era chip să se oprească nici măcar cât să-şi tragă sufletul… De îndată ce-l vedea că se opreşte, bătrânica îl şi lovea peste picioare c-o joardă sau cu un mănunchi de urzici. Urcă el muntele ca vai de el, şi tocmai când simţea că-i sleit de oboseală şi c-o să pice jos, ajunse, în sfârşit, la coliba bătrânei.

Când o zăriră pe bătrână, un cârd de gâşte îşi desfăcură aripile şi, întinzându-şi gâturile, alergară s-o întâmpine, gâgâind de zor. În urma lor, c-o nuieluşă în mână, venea o cumătră mai în vârstă, înaltă şi lată-n spate, cu o faţă urâtă ca moartea.

- Mamă, îi spuse ea bătrânei, nu cumva ai păţit ceva de-ai întârziat atât de mult?

- N-am păţit nimic, fetiţa mea, răspunse bătrâna. Dimpotrivă, domnul asta a fost atât de binevoitor şi mi-a dus povara. Şi, închipuie-ţi, când m-am simţit obosită, m-a luat şi pe mine-n cârcă! Şi aşa s-a făcut că drumul nu mi s-a părut lung deloc, şi-am fost veseli, şi-am glumit tot timpul.

Când îşi termină vorbele, bătrâna se dădu jos din spinarea flăcăului. Apoi îi luă şi legătura din spate, şi coşurile din mâini şi, privindu-l foarte prietenos, îi spuse:

- Acum, aşază-te pe banca asta din faţa uşii şi odihneşte-te. Ţi-ai meritat pe deplin răsplata şi n-o să întârzii să ţi-o dau. Apoi grăi către păzitoarea gâştelor: Du-te în casă, fata mea, că nu se cade să rămâi singură cu un tânăr! La urma urmelor, de ce să pui untdelemn peste foc? Mai ştii că nu se îndrăgosteşte de tine?

Flăcăul luă seama la vorbele bătrânei, dar nu ştiu dacă să plângă sau să râdă. "Aşa comoară, îşi spuse el în sinea lui, chiar de-ar fi mai tânără cu vreo treizeci de anişori şi tot nu mi-ar mişca inima!"

În acest timp, bătrâna îşi alintă şi-şi mângâia gâştele de parcă ar fi fost copiii ei. Apoi, o chemă pe fiică-sa şi intrară-n casă. Flăcăul se întinse pe bancă, la umbra unui măr sălbatic, şi se uită în jur. Aerul era blând şi molcom şi cât vedeai cu ochii se întindea o pajişte verde, plină cu ghiocei, cimbrişor sălbatic şi zeci şi zeci de alte soiuri de flori. Prin mijlocul grădinii curgea un pârâu limpede precum cleştarul, în care se răsfrângeau razele soarelui, şi pe undele lui se preumblau în sus şi-n jos gâştele albe.

"E foarte plăcut pe aici, se gândi el, da' sunt atât de trudit, că de-abia îmi ţin ochii deschişi! N-ar fi rău de-aş aţipi un pic… Numai de n-ar veni un vânt să-mi spulbere picioarele, că le simt moi şi uşoare ca iasca!"

Apoi, închise ochii şi adormi. Dormi el un pic şi numai ce veni bătrâna să-l trezească. Şi, zgâlţâindu-l, îi spuse:

- Scoală-te, că aici nu mai poţi rămâne! Recunosc că te-am făcut să-ţi scoţi oleacă sufletul pe urcuşul acela, dar viaţa nu ţi-ai pierdut-o. Iar acum am să-ţi dau răsplata. De bani sau de bunuri ştiu că n-ai ne­voie, aşa că o să-ţi dăruiesc cu totul altceva.

Şi zicând aceasta, îi întinse un sipeţel făurit dintr-un singur smarald.

- Păstrează-l bine, adăuga ea, că o să-ţi aducă mult noroc!

Flăcăul sari în sus de bucurie şi se simţi iarăşi în puteri şi plin de voie bună. Şi după ce-i mulţumi bătrânei pentru dar, o porni la drum, fără ca măcar să arunce o privire către fata babei. Merse el ce merse, cale lungă, nu glumă, şi-n urechi tot îi mai venea din depărtare gâgâitul vesel al gâştelor.

Flăcăul fu nevoit să rătăcească vreme de trei zile prin afundul acelui codru şi-n cele din urmă găsi un drumeag care-l scoase afară din pădure. Merse el ce mai merse, dar nu prea mult, şi ajunse într-o cetate mare. Şi cum nu cunoştea pe nimeni, îl duseră în palatul împărătesc, să se înfăţişeze măriilor-lor. Şi aşa se făcu de intră el în sala tronului, unde împăratul şi împărăteasa şedeau pe jilţurile domneşti, înconjuraţi de curteni. Flăcăul înaintă până-n faţa tronului şi, lăsându-se pe un genunchi, scoase din buzunar sipeţelul de smarald şi-l depuse la picioarele împărătesei. Maria-sa îl rugă să se ridice, iar el îi întinse sipeţelul.

Cum îl deschise şi privi în el, împărăteasa se prăbuşi la pământ, fără simţire. Dacă văzu măria-sa una ca asta, pe data porunci ca flăcăul să fie dus în temniţă. Dar chiar în aceeaşi clipă împărăteasa deschise iarăşi ochii şi strigă să i se dea drumul, că n-are nici o vină. Apoi, porunci ca toată lumea să iasă afară, fiindcă are o vorbă de taină cu flăcăul.

De îndată ce împărăteasa fu numai cu el, începu să plângă amarnic şi-i spuse:

- La ce bun toate onorurile şi strălucirea care mă înconjoară, dacă-n fiecare dimineaţă mă trezesc cu inima grea şi plină de durere! Am avut trei fiice, iar cea mai tânăra era atât de frumoasă, că toată lumea o privea ca pe o minune nemaivăzută. Era albă ca zăpada, roşie ca mărul pârguit, iar parul îi strălucea ca razele de soare. Când se întâmpla să plângă, din ochi nu-i curgeau lacrimi, ci numai mărgăritare şi nestemate. Şi ce crezi, când împlini fata cincisprezece ani, împăratul trimise să le cheme pe tustrele fetele să se înfăţişeze măriei-sale, de faţă cu toată curtea. Ar fi trebuit să fii acolo, ca să fi văzut ce ochi au căscat cu toţii când a intrat cea mai tânără: părea c-a răsărit soarele! Şi împăratul grăi:

- Fiicele mele, nu ştiu când îmi va suna ceasul din urmă şi de aia vreau să hotărăsc astăzi ce o să primească fiecare dintre voi după moartea mea! Ştiu că toate mă iubiţi, dar aceleia care mă iubeşte cel mai mult i se cuveni, pe drept, partea cea mai însemnată a împărăţiei.

Atunci fiecare dintre fete îi spuse că ea îl iubeşte cel mai mult.

- Prea vă pripiţi cu răspunsul! grai împăratul. Nu s-ar putea ca fiecare, pe rând, să-mi spună cum mă iubeşte? După asta o să-mi dau seama singur care dintre voi nutreşte faţă de mine cele mai alese sentimente.

Şi atunci spuse fata cea mare:

- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe zahărul cel mai dulce!

Iar a doua zise aşa:

- Eu îl iubesc pe taica la fel ca pe rochia mea cea mai frumoasă!

Vezi însă că mezina tăcea chitic.

Atunci măria-sa o întrebă:

- Da' tu, copila mea dragă, ia spune-mi: cât de mult mă iubeşti?

- Nu ştiu! răspunse fata. Dragostea ce ţi-o port n-o pot asemui cu vreun lucru!

Dar împăratul nu se mulţumi cu răspunsul domniţei, ci stărui ca fata să-i arate negreşit cât de mult îl iubea. Şi-ntr-un sfârşit, ea spuse:

- Oricât de bună ar fi o mâncare, de nu-i sărată, nu-mi face nicio plăcere s-o gust. Eu îl iubesc pe taica, aşa cum iubesc sarea-n bucate!"

Când auzi împăratul vorbele fetei, se mânie foarte tare şi spuse cu năduf:

- Dacă doar atât mă iubeşti, cât sarea, apoi tot cu sare îţi va fi răsplătită şi dragostea!"

Apoi îşi împărţi împărăţia între cele două fete mai mari, iar mezinei îi legă de spate un sac plin cu sare, şi o alungă de la palat. Doi slujitori fură nevoiţi s-o însoţească până-n adâncul unei păduri sălbatice. Ne-am rugat cu toţii de măria-sa să se îndure şi s-o ierte, dar n-a fost chip să-l îmblânzim.

Nici nu se poate descrie în cuvinte cât a mai plâns fata când a fost obligată să ne părăsească… Şi tot drumul l-a presărat cu mărgăritare câte i-au curs şiroaie din ochi.

Puţin după asta, împăratului i-a părut tare rău că şi-a pe­depsit fiica atât de crâncen, şi-a trimis slujitorii s-o caute pe biata copilă în toată pădurea, dar nimeni n-a mai putut s-o găsească. Când mă gândesc c-au sfişiat-o fiarele sălbatice, nu mai ştiu ce să fac de mâhnire…

Câteodată mă mângâi cu nădejdea că mai e încă-n viaţă, că s-a aciuat în vreo peşteră sau că a găsit adapost la niscaiva oameni milostivi. Când am deschis sipetelul dumitale de smarald şi-am găsit înăuntru un mărgăritar aidoma acelora care curgeau din ochii fetei mele, nici nu-ţi poti da seama cât de mult mi s-a tulburat inima şi mi-a sângerat! Parcă aş fi văzut-o iarăşi în faţă, vărsând lacrimi amare că trebuie să plece! Spune-mi, cum ai ajuns în stapânirea acestui sipeţel?

Flăcăul de viţă aleasă prinse a povesti în ce chip îl primise de la batrâna ce trăia-n codrul de necuprins. Şi mai adăugă că baba nu i s-a părut a fi o femeie cumsecade, fiindcă se vedea din toate purtările ei că e o vrăjitoare. Cât despre domniţă, nici nu-i fusese dat s-o vadă şi nici nu auzise despre ea nimic!

După ce-şi termină flăcăul povestirea, împăratul şi împărăteasa luară hotărârea să plece spre acel codru şi să încerce să vorbească cu bătrâna. În sinea lor gândeau că acolo unde a fost găsit mărgăritarul, vor putea afla veşti şi despre fiica lor…

Acum, trebuie să vă spun că-n acest timp bătrâna stătea în coliba ei şi torcea la roata de tors. Se întunecase de-acum şi un vreasc, care abia mocnea în vatră, împrăştia o lumină slabă.

Deodată, de afară se auzi o larmă mare: se întorceau gâştele de la păscut şi scoteau gâgâiturile lor răguşite. Puţin după aceea, intră-n casă şi fata şi-i dădu bineţe maică-si. Bătrâna însă de-abia îi răspunse şi se mulţumi să dea doar din cap de câteva ori.

Fata se aşeză lângă ea şi, luându-şi roata de tors, începu să răsucească firul atât de sprinten, de parcă ar fi fost în anii fragezi ai tinereţii. Stătură ele aşa cam vreo două ceasuri bune, fără să scoată vreun cuvânt, şi-n timpul ăsta numai cele două roţi de tors îşi vorbeau, îngânându-se…

În cele din urmă, ceva se auzi foşnind pe la fereastra şi doi ochi ca para se holbară înăuntru. Era o bufniţă bătrână care strigă de trei ori: "uhu-huu!" Bătrâna ridică privirea de la roata de tors şi apoi spuse:

- E timpul, fetiţo, să te duci să-ţi vezi de treburi!

Auzind-o, fata îşi lăsă lucrul şi ieşi afară. Încotro se îndrepta oare? O luă peste câmp şi merse departe, tot mai departe, până când ajunse într-o vale largă. Şi într-un sfârşit, se opri la un izvor lângă care se înălţau trei stejari bătrâni.

Între timp, luna ieşise din dosul muntelui, ca un disc mare de foc, şi era atâta lumină, că puteai zări şi un ac. Şi, ce să vezi, odată îşi scoase fata de pe faţă pielea cea veştedă şi, aplecându-se la izvor, începu să se spele… Când fu gata, muie şi pielea în apă şi apoi o întinse pe iarbă, să se usuce şi să se albească la lumina lunii.

Ei, dragilor, cât de schimbată era acum fata! Aşa ceva nu v-a fost vouă dat să vedeţi niciciodată! Când lăsă să-i cadă coada de păr cenuşiu, odată se revarsă pe umeri un par bălai ca razele de soare. Şi era atât de bogat părul acesta nou, că o învălui toată, ca o mantie. Din el, doar ochii i se mai vedeau, strălucitori ca stelele de pe cer şi obrajii trandafirii, ca floarea de măr.

Vezi însă că fata cea frumoasă era tare mâhnită. Şi, asezându-se pe marginea fântânii, începu să plângă amar. Lacrimilei i se scurgea din ochi şi se rostogolea printre valurile bogate de păr bălai, până picau la pământ…

Astfel şedea ea acolo, şi multă vreme ar fi rămas aşa, adâncită-n mâhnirea ei, dacă în ramurile unui copac din apropiere nu s-ar fi auzit trosnind ceva. Aşa o spaimă o cuprinse pe fată că, tremurând ca frunza, o luă la goană spre casă. Se nimeri că tocmai atunci batrâna stătea-n prag şi fata vru să-i povestească ceea ce i se întâmplase, dar batrâna râse uşurel şi-i spuse prietenos:

- Ştiu tot, fata mea!

Apoi o duse în odaie şi aprinse alt vreasc. Dar nu se mai aşeză la roata de tors, ci scoase o mătură şi începu să măture preşurile şi să frece duşumeaua c-o cârpă.

- Totul trebuie să fie curat ca lacrima şi-n cea mai mare ordine! grăi ea către fată.

- Bine, mamă, vru să ştie fata, da' de ce începi treaba la o ora aşa de târzie? Ce-ai de gând?

- Da' ce oră este? întrebă bătrâna.

- Nu-i încă miezul nopţii, răspunse fata, dar a trecut de ora unsprezece.

- Oare nu te-ai gândit, continuă bătrâna, că se îplinesc trei ani de când ai venit la mine? A trecut timpul cât ţi-a fost îngăduit să stai aici şi de-acum nu mai putem rămâne împreună.

Când o auzi ce spune, fata se înspăimântă grozav şi începu să se văicărească:

- Vai, dragă mamă, vrei să mă izgoneşti? Unde să mă duc? Că doar n-am nici patrie, nici prieteni spre care să mă îndrept! Am făcut mereu tot ce mi-ai cerut şi niciodată n-ai fost nemulţumită de mine. Nu mă izgoni de-aici!

Vezi însă că bătrâna nu vru să-i dezvăluie fetei ce o aştepta…

- Eu mai ramân aici o vreme, îi spuse ea fetei, da', când o fi să plec, trebuie să las casa curată… Şi-acum, nu mă mai bodogăni, că mă încurci la lucru! Iar în privinţa ta, fii fără nici o grijă, o să găseşti un acoperiş sub care să te poţi adăposti, şi-o să fii mulţumită cu simbria pe care ţi-o vor da.

- Atunci spune-mi numai ce s-a întâmplat! stărui mai departe fata.

- Un singur lucru îţi spun: să nu mă mai stinghereşti de la treabă! Hai, încetează odată cu întrebările şi du-te în odaia ta! Ia-ţi pielea cea veştedă de pe obraz şi îmbracă-ţi rochia de mătase pe care-o purtai când ai venit aici. Şi-apoi rămâi în camera ta şi aşteaptă până ce te-oi chema!

Şi-acum, dragilor, să ne întoarcem iarăşi la împăratul şi împărăteasa care au plecat, împreuna cu flăcăul de viţă aleasă, s-o caute pe bătrâna ce-şi ducea viaţa-n pustietatea aceea necălcată de picior omenesc.

Au mers ei ce-au mers, cale lungă, nu şagă, şi-n timpul nopţii s-a întâmplat ca flacăul să se rătăcească de ceilalţi şi să pornească singur mai departe. În ziua următoare, i se păru că se află pe drumul cel bun şi merse fără întrerupere, până ce se întunecă. Apoi se urcă într-un copac şi se gândi să-şi petreacă noaptea acolo, fiindcă îi era teamă să nu se rătăcească şi mai rău, dacă o merge pe beznă.

Între timp, apăru şi luna şi începu să-şi arunce razele pe pământ. Şi-n lumina aceea numai ce zări o făptură, coborând dinspre munte. N-avea în mână nici o nuieluşă, dar, din toată înfăţişarea ei, flăcăul îşi dădu repede seama că era păzitoarea de gâşte pe care o văzuse în coliba bătrânei.

- Heeii! Heeiii! strigă el. Uite-o că vine încoace! Pe legea mea, dacă pun mâna pe una din vrăjitoare, n-o să-mi scape nici cealaltă…

Dar nu mică îi fu mirarea când o văzu cum se apropie de izvor şi-şi smulge pielea cea veştedă de pe faţă şi începe să se spele. Şi cum i se mai revarsa pe umeri părul de aur! Şi era atât de frumoasă, ca nimeni alta pe lume!

Flăcaul abia îndrăznea să răsufle, ca nu cumva fata să ia seama că e cineva prin apropiere. Şi ca s-o poată privi mai bine, îşi lungi gâtul printre frunzare şi-şi bucură ochii cu priveliştea aceea nemaivăzută. Dar fie că se aplecase prea mult, fie că alta fu pricina, craca pe care sta el trosni deodată şi-n aceeaşi clipă fata îşi puse din nou pe faţă pielea cea veştedă şi fugi de acolo ca o caprioară.

Şi cum se acoperise şi luna cu un nor, se lăsă deodată bezna, fata se făcu nevăzută, de parcă o înghiţise noaptea. De îndată ce n-o mai zări, flăcăul se dădu jos din copac şi alerga după ea cât îl ţineau picioarele. Alergă el ce alergă şi deodata i se păru că desluşeşte prin întuneric două făpturi care înaintau prin valea aceea. Erau împăratul şi împărăteasa, care zărisera de departe lumina de la coliba bătrânei şi se îndreptau într-acolo.

Flăcăul le povesti ceea ce văzuse la izvor, iar măriile-lor nu se mai îndoiră câtuşi de puţin că era vorba despre fiica lor cea pierdută. Şi, cu inima plină de bucurie şi de încredere, purceseră mai departe şi în curând ajunseră la căscioară. Ceea ce văzură mai întâi fu cârdul de gâşte care dormeau nemişcate de jur-împrejurul colibei, cu capul ascuns între pene…

Se uitară ei înăuntru, pe fereastră, şi-o văzură pe bătrână torcând liniştită. Dădea din cap toată vremea, cum fac bătrânii, şi-şi vedea de lucrul ei, fără să arunce o privire nici în dreapta, nici în stânga. În odaie era atât de curat, de parcă ar fi locuit în ea nişte spiriduşi care n-aveau pic de colb pe încălţări… Pe fiica lor însă n-o văzură! Cătară ei o vreme la toate astea, dar, în cele din urmă, îşi luară inima-n dinţi şi bătură uşurel în geam. Bătrâna părea că-i aşteaptă şi, sculându-se în picioare, le strigă foarte prietenoasă:

- Intraţi înăuntru, că eu vă cunosc!

După ce păşiră în odaie, bătrâna le spuse:

- N-ar fi trebuit să bateţi un drum atât de lung, de n-aţi fi izgonit-o acum trei ani, pe nedrept, pe fiica voastră, care e atât de bună şi de drăgălaşă! Nu-i vorba că ea n-a pătimit cu nimic, că-n aceşti trei ani de zile a păzit doar gâştele şi inima ei neprihanită n-a fost întinată de nici un rău. Dar voi aţi fost pedepsiţi îndeajuns şi aţi trăit tot timpul numai cu spaima că v-a pierit copila.

Apoi se duse la uşa celeilalte odăi şi strigă:

- Vino încoace, fetiţa mea!

Deodată se deschise usa şi domniţa apăru în veşmintele ei de mătase, cu părul de aur revărsându-i-se pe umeri şi cu ochii strălucitori, de parcă ar fi fost o zână… Ea se îndreptă către părinţii ei şi, luându-i de după gât, îi copleşi de sărutări. Şi nu se putură stăpâni să nu verse lacrimi tuspatru, că şi flăcăul era lângă ei. Când dădu cu ochii de el, fata se roşi toată ca un mac şi nici ea nu ştiu de ce anume.

Deodata împăratul spuse:

- Copila mea dragă, împărăţia am împărţit-o celor două surori ale tale, aşa c-aş voi să ştiu ce-ţi doreşte inima, ca să-ţi dau din celelalte avuţii pe care le am!

- Fata n-are nevoie de nimic, zise bătrâna, că-i dăruiesc toate lacrimile pe care le-a vărsat din pricina voastră şi toate sunt mai curate şi mai frumoase decât mărgăritarele care se găsesc în apele mărilor şi au mai mult preţ decât toată împărăţia mariei-tale! Iar ca răsplată pentru munca ei din aceşti trei ani, îi dăruiesc căşcioara mea.

După ce rosti aceste cuvinte, bătrâna se făcu nevăzută. Şi numai ce prinseră zidurile să trosnească şi când se uitară, căşcioara se prefăcuse într-un palat măreţ, şi-n sala cea mare era întinsă o masă împărătească, şi-o droaie de slujitori alergau de colo-colo, cu tăvile încărcate de bunătăţuri…

Apoi domniţa cea frumoasă s-a măritat cu flacăul acela de viţă aleasă şi s-au statornicit la palat. Acolo au trăit în fericire şi bună înţelegere, până la adânci bătrâneţi. Acum, nu sunt sigur de tot, da' cred că gâştele cele albe ca zăpada, care trăiau pe lângă căscioară, nu erau de fapt gâşte adevărate, ci fete…

Şi nimeni nu trebuie să-i ia în nume de rău bătrânei că le adusese la ea să le ocrotească şi să le scape de urgia unui blestem. Acum, când se risipise vraja, îşi luaseră şi ele înfăţişarea omenească şi rămaseră pe lângă domniţa cea tânără ca s-o slujească cu credinţă.

Da' ceea ce ştiu fără tăgadă e că bătrânica nu era o vrăjitoare, cum credea lumea, ci o femeie înţeleaptă şi pricepută, care făcea numai bine. Şi se vede că tot ea fusese cea care, încă din leagăn, îi dăruise domniţei darul de a vărsa mărgăritare în loc de lacrimi.
从前有一个老婆婆,她和一群鹅住在大山之间的荒野里,荒野的四周环绕着一片大森林。 每天清晨,老婆婆都要拄着拐杖,颤颤巍巍地走到森林中去,她在那儿不停地忙着,别人真无法相信她这么大的年纪了还能做这么多事:她要替自己的鹅打草,用手采摘野果,还要把所有的这些东西背回家去。 别人一定以为这么重的东西一定会把她压倒在地,可是她却总是能够把它们全都背回去。 如果她碰到别人,她都会十分和蔼地向他打招呼:"你好呀,亲爱的老乡,今天天气可真不错哩。是的,你看见我拖着这么多草准会吃惊,可是每个人都得背起他自己的负担啊。"不过,人们宁可绕弯路也还是不愿遇见她。 如果一位父亲带着他的儿子从她身边经过,他便会悄悄地对儿子说:"小心这个老太婆,她是一个非常狡猾的女巫。"
一天早晨,一个英俊的少年在林中漫步。 清晨的森林,阳光明媚,鸟儿欢唱,阵阵凉风轻拂着树叶,此时的少年心情舒畅极了。 就在这时,他突然看见了那个老太婆,她正跪在地上用镰刀割草哩。 她已经割了一大捆草,她的身旁还放着两个装满了野梨和苹果的篮子。 "嗨,老太太,"少年说,"你一个人怎么搬得动这么多东西呢?""我不搬不行啊,亲爱的先生,"她回答道,"有钱人家的少爷不用干这个。可是有句俗语说得好:'别东张西望,你的背像弯弓一样。'"
"你愿意帮帮我吗?"老太婆看到少年还站着没走,便问道,"你的背还是直直的,腿脚还很利落,干这个并不难。再说我家离这儿并不太远,就在这座山后面的荒原上,很快就能走到。"这时少年对这个老太婆充满了同情,便说:"虽然我的父亲不是农民而是一位富有的伯爵,可是为了让你看看并不是只有农民才能干重活儿,我愿意帮你把这些东西背回去。""如果是这样的话,那我太高兴了,"她说,"你得走上一小时,可这对你又算得了什么呢?对了,那边的梨子和苹果你也得背上。"年轻的伯爵听说要走上一小时的路,变得有些犹豫了。 可是老太婆并不放过他,而是马上把草捆放在了他的背上,再把两只篮子挎在他的手腕上。 "你瞧,这不是挺轻松的吗?"她说。 "不,并不轻松。"小伯爵愁容满面地说道,"这些草捆在背上非常沉,好像里面尽是装的大石头。苹果和梨子也重得像灌了铅一样,我被压得都快要憋不过气来了。"他很想把东西全都放下,可是老太婆不让他这么干。 "瞧,"她嘲讽地说道,"你这位年轻的先生连我这个老太婆经常搬的东西都搬不动。你说起漂亮话来倒是蛮厉害的,真要干起来的时候却想逃之夭夭,你还站在那儿干嘛呢?"她继续说道,"走吧,快抬腿!没有人会替你背的。"只要走的是平路,年轻人还顶得住,可是当他们来到山前,不得不往上爬,而脚下的石头又一个个像是活了似的往下滚的时候,他就吃不消了。 只见他不仅额头上挂着一颗颗的汗珠儿,身上也是汗流浃背的,让他觉得一会儿冷,一会儿热。 "老婆婆,"他说,"我不行了,想休息休息。""不行!"老太婆回答说,"我们到了以后,你才可以休息,现在你还得往前走。谁知道你打的是什么主意呢?""老太婆,你好不讲理!"小伯爵说着就想放下背上的草捆,可他是白费心机,因为那个包袱牢牢地挂在了他的背上,像是长在了他身上一样。 他急得转过来,又转过去,可是怎么也摆脱不掉。 见此情形,老太婆高兴得哈哈大笑,在那儿拄着拐棍乱蹦乱跳。 "别生气,亲爱的先生,"她说,"你的脸红得像一只火鸡。耐心一点背你的包袱吧,到家后我会多多给你赏钱的。"小伯爵无可奈何,只好认命,耐着性子跟在老太婆的身后慢慢地走着。 老太婆好像变得越来越矫健,而他的负荷却变得越来越沉重。 突然,她往上一跳,跳到草捆上坐了下来。 虽然她骨瘦如柴,却比那种最胖的乡下姑娘还要重。 年轻人两膝打颤,可是他要是不往前走,老太婆便会用树枝和麻杆抽打他的腿。 他就这么气喘嘘嘘地爬上了山,终于到了老太婆的家,这时他累得差不多快要倒下去了。 那些鹅一看见老太婆便竖起它们的翅膀,伸长脖子嘎嘎嘎地朝她跑了过来。 一个妇人手里拿着一根树枝,跟在那群鹅的后面走了过来。 她又高又壮,丑得像个母夜叉。 "妈妈,"她对老太婆说,"怎么啦,你怎么才回来?""没什么,我的女儿,"老太婆回答说,"我没遇到什么坏事,恰恰相反,这位好心的先生帮我把东西背回来了哩。当我走累了,他还连我也一起背了上来。这段路对我们来说根本不算远,我们一路上非常高兴,还一直闹着玩儿呐。"终于,老太婆走了过来,从年轻人的背上把草捆取了下来,并接过他手腕上的篮子,非常和蔼地看着他说,"现在你坐到门口的长凳上去好好休息一下吧。你应该得到的那一份报酬,我是不会少你的。"然后她对牧鹅女说,"我的女儿,你进屋去,你不适合同一位年轻的先生单独待在一起。咱们不应该火上浇油,否则他会爱上你的。"伯爵听了哭笑不得,心想:"这样一个活宝,哪怕她再年轻三十岁,也打动不了我的心。"这时,只见那老太婆像抚摸自己的孩子一样抚摸着她的那群鹅,随后便同女儿一道进屋去了。 于是,少年便在野苹果树下的一条长凳上躺了下来。 山上的空气清新宜人,周围是一大片绿色的草地,草地上开满了樱草、野麝香和各色各样的花儿;一条清清的小溪从草地间流过,水面上波光鳞鳞;那些白白的鹅,有的在水中漫步,有的在水中嬉戏玩耍。 "这儿可真美啊!"少年说道,"可是我累得连眼皮都抬不起来了,我得先睡一会儿才行。但可千万别起风呀,因为风儿一定会把我这双软得像火绒似的腿给吹跑的。"
刚刚睡着不一会儿,那老太婆就走了过来把他摇醒说:"起来,你不能留在这儿。是的,我把你累坏了,可是你不还是活得好好的吗?我现在就把你应得的报酬给你。金银财宝你不需要 ,我要给你一件别的东西。 "说着,她便把一只用一整块绿宝石雕刻而成的精制的小匣子放到了他的手中。然后又接着说:"好好保管它,它会给你带来幸福的。 "伯爵一听自己可以走了,便高兴得跳了起来,这时他人也清醒了,精神也好了,于是谢了那个老太婆便头也不回地朝山下走去,身后传来鹅群阵阵欢快的叫声。
小伯爵在荒野里转了三天才找到出去的路。 这时,他来到一个陌生的地方,因为当地没有人认识他,人们便把他带到了王宫里。 来到王宫,只见国王和他的王后正端坐在高高的宝座上。 于是他单膝跪地,从口袋里把绿宝石小匣子掏了出来,呈送给王后。 只见那王后还没等打开小匣子就昏倒在地了,国王的侍卫于是便把少年抓了起来,要把他送进牢房。 这时王后睁开眼睛并命令侍卫把他给放了,然后她让所有的人都退下,因为她要和小伯爵单独谈谈。
众人退下之后,只见王后伤心地哭了起来:"我虽然有享受不尽的荣华富贵,可是那又有什么用呢?我的生活里充满了忧愁和痛苦。我本来有三个女儿,其中最小的那个女儿最美丽,大家都说她美得像个天仙:她的皮肤像雪一样白,她的面庞像花儿一样娇艳,她的满头金发像阳光一样灿烂;她哭泣的时候,从眼睛里流下来的眼泪是一颗颗晶莹美丽的珍珠和宝石。她十五岁那年,国王把三个女儿全都叫到他的面前,你绝对想像不到当她像初升的太阳一般光彩照人地走进来时,在场的那些大臣们有多惊异!这时,国王问她们说,孩子们,我不知道自己什么时候会离你们而去,所以我要在今天决定你们每一个人在我死后能够得到些什么。你们三个都很爱我,但其中最爱我的那个却应得到最好的东西。三个女儿都说自己最爱他。于是国王就问,'你们能告诉我,你们是怎样爱我的吗?这样,我就知道你们是不是真心爱我了。'于是大女儿说,'我爱父亲就像爱最甜的甜点心。'接着,二女儿说,'我爱父亲就像爱我最漂亮的衣服。'可是最小的女儿却沉默不语,国王便问她,'你呢,我最亲爱的孩子,你是怎样爱我的呢?''我不知道,'她回答说,'没有任何东西能与我对你的爱相比。'可国王却坚持要她说,于是她终于说道,'您知道,没有盐,再好的美味佳肴我也不喜欢。所以,我爱父亲就像爱盐一样。'国王听了,非常生气地说,'既然你像爱盐一样爱我,那我就用盐来回报你对我的爱好了。'就这样,他把自己的王国分给了两个大女儿,却让侍从将一袋盐捆在小女儿身上,并命令他们把她扔到荒芜人烟的大森林里去。我们全都替她求情,可是国王还是没有回心转意。"王后哭着继续说道:"当小女儿不得不离开我们的时候,她哭得真伤心啊!整条路上都洒满了她的珍珠眼泪。没过多久,国王因自己这么严厉地惩罚了小女儿而深感后悔,便派人到森林中去寻找那可怜的孩子,可是找遍了整个大森林还是没有见到她的踪影。后来我只要一想到她有可能被野兽吃掉了,我就会伤心得不能自已。有时我又安慰自己,认为她也许还活着,要么藏在哪个山洞里了,要么被什么好心人收养了。可是,当我看到你给我的绿宝石小匣子,看见上面镶嵌着一颗珍珠,且它的形状和从我女儿眼睛里掉出来的珍珠眼泪一模一样的时候,你说我有多激动啊!你一定要告诉我,你是如何得到这颗珍珠的。"于是小伯爵便告诉她自己是从一个住在大森林中的老太婆那儿得到的。 国王和王后听了之后,便决定去寻找那个老太婆,因为他们认为她一定知道小公主的下落。
却说那个老太婆此时正坐在家里的纺车边纺纱织布,此时天已经黑了下来,她脚边的炉子里燃着的一块木炭发出了微弱的亮光。 这时,从远处突然传来一阵嘎嘎嘎的声音,原来是她的鹅群从草地上回来了 ,不一会儿,她的女儿也回来了。 可是老太婆却没怎么搭理她,只是对她点头示了意。 于是女儿便坐到她的身边,从她手中接过纺锤,像个年轻的姑娘一般灵巧地纺起线来。 她们就这样默默地干了两个小时,谁都没说一句话。 这时,她们听到有什么东西在窗外叫着,还看到有两只眼睛在忽闪忽闪地往里瞅着。 原来那是一只老猫头鹰在咕咕咕地叫哩。 于是老太婆抬头看了看天,然后说:
"时间到了,女儿,去干你的事儿吧。"
于是,姑娘便走了出去。 她到底要去哪儿呢? 只见她穿过草地然后继续朝前走去,一直走进山谷,最后她来到了三棵老橡树旁的井边。 这时,圆圆的月亮已经悄悄地爬上了山顶,皎洁的月光照在山谷里,一切都是那么明亮,仿佛针儿掉在地上也能找到。 只见她取下脸上的面皮,把头低下在井边洗了起来。 洗完脸后,她又把那张面皮浸到水里,然后再在草地上铺平凉干。 可是你绝对想像不到这个月光下的女孩是什么样子! 只见她那头花白的假辫子掉了下来,一头金发像阳光一样披散在肩头,仿佛像一件外套似的盖住了她的整个身躯。 她的两只眼睛像夜空中的星星一样晶莹剔透,娇嫩的双颊恰似那盛开的花儿。
可是美丽的少女却十分忧伤,她坐到地上,伤心地哭了起来,泪珠一颗颗地落到披散的头发间。 她就这样坐了很久,突然 ,附近的树林里发出了一阵沙沙的声音,她像一头听到猎人枪声的小鹿似的从地上一跃而起。 这时,月亮被一团星云遮住了,一眨眼,那姑娘又重新套上了她的面皮和假发,像一盏被风吹灭了的灯一样骤然消逝在树林之中。
姑娘像一片白杨树叶似的全身颤慄着跑回了家。 那老太婆这时正站在门边,姑娘想把发生的事情告诉她,可是她却笑着说:"我已经全知道了。"老太婆把姑娘带进屋里,然后在火炉里再加上了一块木头,可是她却没有坐到纺车前去,而是拿来一把扫帚,开始打扫屋子。 "一切都要弄得干干净净的才行。"她对姑娘说道。 "可是,妈妈,"姑娘说,"你为什么这么晚才开始干呢?你怎么啦?""你知不知道现在是几点钟?"老太婆问道。 "还没到午夜,"姑娘回答说,"可是已经过了十一点了。""你不记得了吗?你就是三年前的今天到我这儿来的呀!"老太婆继续说道,"你在我这儿的时间已经够久的了,你不能再待在这儿了。"姑娘吃了一惊,问:"唉,亲爱的妈妈,你难道想赶我走吗?你叫我去哪儿呢?我既没有朋友,也没有了家,我能上哪儿去呢?凡是你叫我做的活儿我都做了,你也对我挺满意,别赶我走吧!"老太婆不愿告诉她真正的原因,只是说:"我不再待在这儿了,可我搬走的时候,要把这儿打扫得干干净净的,所以不要妨碍我干活,你也不用担心,你会找到住处的。而且我将要给你的报酬你也会很满意的。""可是请你告诉我,到底会发生什么事呢?"姑娘继续问道。 "我再对你说一遍,不要妨碍我干活。不要再问了,回你的房间去,把脸上的面皮取下来,再穿上你当初来我这儿时穿的那件丝绸衣服,然后呆在你自己的房间里,直到我叫你出来为止。"
却说国王和王后以及小伯爵一起出了王宫,准备到荒野上去找那个老太婆。 夜里,小伯爵在森林里掉了队,只好一个人继续朝前走。 第二天,他才找到了那条上山的路,便不停地朝前赶路,一直走到天黑才爬到一棵树上,准备在那儿过夜。 当月亮出来的时候,他发现了一个人影从山上走了下来,虽然这人的手里没有拿鞭子,可是他却一眼认出这个人就是那个牧鹅女。 "呀,"他差点失声叫了出来,"是她,我刚刚才从一个巫婆的魔掌中逃出来,莫非现在又要落入另一个巫婆的魔掌?"可是,当他看到牧鹅女走到井边取下面皮,一头金色的长发披散在肩上的时候,他大吃了一惊,因为他一生也没见过像她那么美丽的女孩。 他大气都不敢出,却竭力伸长脖子,目不转睛地盯着这个美丽的姑娘。 也许是因为他的身体太往前倾,或是别的什么原因,'喀嚓'一声,一根树枝突然断了下来。 就在这时,只见姑娘飞快地套上面皮和假发,像小鹿似的跳了起来,在月亮被乌云遮住的一刹那,姑娘就在他的眼皮底下消失了。
她刚逃走,他便从树上飞快地跳了下来,紧跟在她身后。 没多久,他便看见夜色中有两个人影穿过草地,原来那是国王和王后。 他们远远地看见了老太婆屋里的亮光 ,便朝着这边走了过来。 这时,伯爵上前把他在井边见到的怪事告诉了他们,他们很快就确认那一定是他们失踪多年的女儿。 于是他们就兴高采烈地朝前走,很快便到了那个有亮光的小屋前。 只见那些鹅蹲成一圈,脑袋全都插进它们的翅膀里在睡觉哩。 他们三人朝窗户里看去,只见那老太婆一个人正坐在屋里纺线,又点了点头,却没有回头看。 屋子里打扫得干干净净,仿佛这儿住的全都是些脚上不会粘上灰尘的小雾人似的。 他们看了好一会儿,却没看见那个姑娘。 于是他们鼓足勇气,轻轻地敲了敲窗户。 这时,那个好像是一直在等着他们的老太婆站了起来,非常和蔼地说:"只管进来好了,我早就知道你们来了。"于是,他们走了进去,那老太婆又说:"要是你们三年前不把自己善良可爱的孩子赶出家门,那今天也不用走这么远的路了。只是她在这儿对她也没什么坏处,因为三年来,她只管放鹅,因此她那小小的心灵并没受到什么创伤,倒是你们却一直生活在焦虑不安之中,得到了应有的惩罚。"说完,她便走到另一扇门前,大声说:"出来吧,我的女儿。"这时,门儿打开了,从里面走出来一位身着袍子的美丽姑娘。 只见她一头金发披散在肩头,两只眼睛扑闪扑闪的,恰似一位下凡的仙女。
她朝着自己的父母走去,搂住他们不停地亲吻着,大家全都高兴得哭了起来。 这时,姑娘看见了站在他们身旁的这位年轻的伯爵,她的脸儿就像原野上那羞答答地绽开着的玫瑰。 这时,国王说:"亲爱的孩子,我的王国已经给了你的两个姐姐,我该拿什么送给你呢?""她什么都不需要,"老太婆说道,"我要把她为你们流的眼泪还给她,那全是一颗颗比从海里采撷出来的珍珠还要美、比你的整个王国还更珍贵的宝贝。还有,我要把这间小屋留给她,作为她在这儿放鹅的报酬。"话音刚落,那个老太婆便在他们面前消失了。 这时,他们听见四周的墙壁正在嘎嘎作,转头一看,原来这间小屋已变成了一座华丽的宫殿,御膳桌也已摆好,还有许多仆人正在忙着上菜哩!
故事到这儿还没完,可是给我讲这个故事的祖母已经记不清楚后面的情节了。 可我总认为,美丽的公主一定和伯爵结了婚,他们一定住在那座宫殿里,过着美满幸福的生活,一直到老。 而当初在小屋前饲养的那群小白鹅,是否是那些被老太太收养的少女--她们现在有没有恢复人形,并留在年轻的王后身边当侍女,我都不清楚,可是我想一定是这样的。 不过有一点是确信无疑的,那就是那个老太太不是人们所说的老巫婆,而是一位好心肠的女术士,并且让公主一生下来,哭出来的就不是眼泪,而是一颗颗珍珠的人,也多半是这位老太太。




Compară două limbi:













Donations are welcomed & appreciated.


Thank you for your support.